Discursurile lumii sunt multe, dar Adevărul e unul singur
Sfântul Irineu de Lyon (cca 130-200) este unul dintre primii dogmatişti-apologeţi ai Bisericii. Ierarhul a cărui prăznuire creștinii Răsăritului și Apusului împreună o fac astăzi aduce cu sine mireasma duhului Bisericii primare, căci ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei (la rândul lui, apropiat al Sfântului Ioan Evanghelistul) şi mai apoi al Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, la Roma, acest mare părinte şi apărător al creştinismului ne-a lăsat o nepreţuită lucrare de lămurire şi propovăduire a adevărului de credinţă.
Biografia Sfântului Irineu de Lyon se desprinde din preţioasele însemnări ale istoricilor Eusebiu de Cezareea (cca 260-340) şi Fericitul Ieronim (cca 342-420). Îşi începe lucrarea apologetică în vestita cetate a Smirnei, locul naşterii sale. Aici îl întâlnește pe venerabilul părinte apostolic, Sfântul Mare Mucenic Policarp al Smirnei. Era foarte tânăr când l-a însoţit pe octogenarul episcop la Roma (cca 155), fiind de faţă la discuţiile purtate de acesta cu Papa Anicet referitor la data de cinstire a sărbătorii Paștilor. „Dacă venirea Sfântului Irineu la Roma poate fi explicată prin aceea că el a fost unul dintre însoţitorii Sfântului Policarp, iar rămânerea lui, să zicem, ar fi fost consecinţa dorinţei de a-şi aprofunda cunoştinţele sale teologice şi filosofice sub îndrumarea Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, motivul plecării în Galia rămâne un mister”.
Ucenic al Părinților Apostolici
După cele mai multe păreri, Sfântul Irineu a rămas în Roma până la moartea martirică a dascălului său întru cele ale credinței, în 165. Desfiinţarea şcolii Sfântului Iustin l-a determinat să se adăpostească în Lyon. Prigoana dezlănţuită de Marcus Aurelius în 177, când au fost martirizaţi 48 de creştini lyonezi, nu-l găseşte în cetate, fiind plecat cu scrisori la Roma. A fost numit de îndată episcop, fiind ridicat în scaunul Sfântului Ierarh Mucenic Photin. Din această poziţie a luptat neobosit pentru unitatea Bisericii, deseori încercată prin diverse probleme, ivite atât din afară, cât mai ales dinlăuntru. Pentru această neîncetată osteneală a sa, istoricul Eusebiu de Cezareea l-a numit „făcător de pace”. De la Fericitul Ieronim şi Grigorie de Tours aflăm că sfântul s-a sfârşit din lume ca mucenic, în vremea persecuţiei lui Septimiu Sever (cca 202). Referitor la locul în care a fost îngropat, acelaşi Grigorie de Tours menţionează că „Sfântul Irineu a fost înmormântat în cripta Bisericii Sfântului Ioan din Lyon, sub Altar, între Sfântul Epipod şi Sfântul Alexandru”.
„Acolo unde se găsește Duhul lui Dumnezeu, acolo se află Biserica și tot harul”
Importanţa teologică a Sfântului Irineu de Lyon este cu adevărat providenţială pentru viaţa Bisericii din primele veacuri creştine. Învăţătura sa oferă o perspectivă nouă în lupta împotriva gnosticismului, întărind argumentele apologetice prin normele apostolice ale tradiţiei eclesiale şi reuşind astfel să dezvolte, pentru prima oară, „un sistem de doctrină a Bisericii”. Pentru a ajunge aici, Sfântul Irineu „a căutat să combine teologia apologetică cu o revizuire teologică a confesiunii baptismale; din cele două Testamente el a preluat materialul care a servit nu doar la fundamentarea învăţăturii sale filosofice; ca şi gnosticii, el a plasat în centru ideea mântuirii omului şi a încercat în acelaşi timp să exprime speranţele eshatologice ale creştinismului timpuriu. În felul acesta a apărut o «credinţă» cu extindere nelimitată, credinţa Bisericii, a celor învăţaţi ca şi a celor fără învăţătură, alcătuită din cele mai diverse elemente - filosofico-apologetice, biblice (pistis trebuie să fie în acelaşi timp gnosis, şi invers; teologia raţională şi fides credentia depășeau statutul de entităţi ireconciliabile; toate stăteau pe acelaşi plan; nu se acorda încredere speculaţiilor, fără însă a le desconsidera)”. Părintele apostolic afirmă: „Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului o reprezintă vederea lui Dumnezeu”.
În contextul epocii sale, teologia Sfântului Irineu de Lyon are „un caracter militant, cu profundă coloratură eshatologică”. Mesajul său este în primul rând unul de factură biblică, definind pe cât se poate experienţa vie, lucrătoare şi mărturisitoare a Bisericii. În planul său apologetic, sfântul depăşeşte ispita conceptualizării şi sistematizării excesive şi lasă să primeze preocuparea permanentă pentru restaurarea duhovnicească a omului. El depăşeşte hristologia cu accent pe Logos a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, aducând în prim plan teologia mântuirii noastre în Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit. Importanţa sa devine astfel covârşitoare în lucrarea de teologhisire a Bisericii, învăţăturile sale fiind de referinţă pentru majoritatea direcţiilor de cercetare: apologetică, dogmatică, teologie biblică, spiritualitate, istoria dogmelor, istoria bisericească.
„Adversus haereses”
Latura apologetică a învăţăturii Sfântului Irineu este marcată de marele său tratat „Împotriva ereziilor” (Adversus haereses). Lucrarea a fost alcătuită între anii 179 și 199, fiind îndreptată împotriva ereziilor gnostice, în special împotriva valentinienilor. În mare parte argumentată biblic, opera antieretică a Sfântului Irineu a fost concepută la puţin timp după definitivarea canonului biblic, atât în Răsărit, cât şi în Apus. În lucrarea sa, Sfântul Irineu citează foarte mult din Sfânta Scriptură, arătând astfel faptul că era în cunoştinţă de canonicitatea tuturor cărţilor biblice, cu excepţia Epistolelor către Filimon şi II Petru. „Acum, Scripturile sunt desăvârşite” - spune sfântul părinte - „de vreme ce au fost dictate de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Duhul Său” (Adversus haereses, II, 28, 2). Cu toate acestea, n-au fost de ajuns doar argumentele biblice pentru a-i combate pe gnostici, „mai întâi pentru faptul că ei înşişi răspândiseră numeroase scrieri apocrife care pretindeau a fi inspirate; apoi pentru că, citind Sfânta Scriptură fără dragoste adevărată pentru adevăr, nu erau convinşi de valoarea ei; şi, în sfârşit, pentru că o interpretau după propria lor voinţă, născându-se astfel numeroase neînţelegeri între ei. Această regulă de credinţă este simbolul, canonul adevărului, pe care fiecare creştin l-a primit la Botez şi care nu poate fi schimbat, printr-însul putându-se lămuri mai mult sau mai puţin adevărul” (J. Tixeront, History of Dogmas, vol. I, pp. 229-230).
Tratatul „Împotriva ereziilor” oferă totodată informaţii preţioase cu privire la principalele mişcări eretice, „care, în veacul al II-lea d. Hr., au pus în primejdie integritatea şi unitatea tinerei Biserici creştine”. Pe lângă această necesară prezentare, sfântul părinte reuşeşte să alcătuiască o valoroasă apologie a doctrinei creştine, dovedind Adevărul moştenit din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Poziţia sa în acest sens era neclintită: „Adevărul nu poate fi decât unul singur”. În antiteză cu numeroasele grupări eretice, Sfântul Irineu arăta că „Biserica, deşi dispersată în întreaga lume, păzeşte cu grijă aceeaşi credinţă, ca şi cum ar sălăşlui într-o singură casă; ea crede aceste lucruri în acelaşi chip, ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă; la fel ea le propovăduieşte şi le învaţă şi le transmite, ca şi cum ar avea o singură gură. Discursurile lumii sunt multe şi divergente, însă forţa tradiţiei noastre este una şi aceeaşi” (Adversus haereses, I, 10, 2).