Dispariția cerului

Un articol de: Ștefan Mitroi - 05 Aprilie 2024

Nu mai era nimic deasupra noastră. Cerul dispăruse. Întocmai cum ar dispărea acoperișul unei case. Doar că vezi deasupra lui acoperișul cel mare, al lumii. Vedeam însă acum că rămăsese locul gol mai sus de acesta. Trebuia pus iute ceva în loc.

Poate că puteam să trăim fără stele și fără lumina soarelui. Chiar și fără îngerii noștri păzitori. Cum să trăiești însă fără Dumnezeu?

Dar cu ce poți să înlocuiești cerul? Ar fi bun un macat, a zis bunica, și a adus din casă unul dintre macatele pe care le țesuse peste iarnă la război. O vreme a fost bine. Răsărea dimineața un soare mic pe cer. Copiii se jucau, crezându-l de vârsta lor, toată ziua cu el. Asta nu prea le convenea celor mari, care ziceau că din pricina asta sunt zilele atât de mici, că nu trebuie risipită lumina soarelui pe tot felul de prostii.

De nopți erau foarte mulțumiți. Macatul bunicii era doldora de stele. Iar pe margini era tivit cu flori. Luminau, în unele nopți, și ele. Mirosea aproape la fel de frumos ca lumina Învierii lumina lor.

Ploaia, atunci când se întâmpla să cadă, mirosea a mâinile bunicii. Însă celor din sat nu prea le plăcea asta, și-au dat macatul jos, într-o dimineață. Și s-a făcut seară imediat.

Fără cer era seară tot timpul. Trebuia pus altceva în loc. Și au întins peste sat o piele de bou. Ar fi fost mai potrivită una de miel. Să vrei să atingi norii și să simți între degete moliciunea unor cornițe! Însă pielea mielului era mică, ca să nu mai vorbim de faptul că se putea să-i cășuneze vreunui zăbăuc să-și facă pieptar sau căciulă din ea. Cum să folosești cerul, care e pentru toți, doar ca să-ți acoperi tu capul cu el?!

Pielea de bou a fost dată și mai repede jos. Pe cerul închipuit de ea, soarele răsărea sub formă de jug. Și avea o lumină arțăgoasă, care se repezea din te miri ce la oameni să îi împungă.

Se pregăteau să tragă peste sat o rogojină. Un cer taman bun pentru a fi călcat în picioare! Asta ne-a speriat pe toți. Să mai așteptăm până mâine, a spus unul dintre noi, poate ne vine vreun gând mai bun. Dar înaintea gândului așteptat, a venit vechiul cer înapoi, mai nou ca oricând. Și am văzut, a doua zi, răsărind un soare nou peste sat. Și niște stele noi-nouțe, după scăpătatul soarelui. Și așa au rămas toate din ziua aceea. Și cerul, și soarele, și stelele, și ploile. Noi-nouțe mereu, ca și cum abia atunci erau scoase din cutie!