Dobândirea rugăciunii
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 421-422
„Pe când stătea la singurătate în pădurile Nechitului, (arhimandritul Irinarh Rosetti) se nevoia mult cu post și cu rugăciuni, cu privegheri și cu lacrimi către Dumnezeu și către Preacurata Lui Maică, cerându-i darul rugăciunii minții. Iar Dumnezeu i-a ascultat cererea și i-a dăruit rugăciunea care se lucra în inima lui neîncetat. Părintele însă se păzea foarte mult să nu știe nimeni, că fugea de slava oamenilor, ca să nu cadă în mândrie.
(...) Spunea iarăși Părintele Nectarie că, pe când sihăstreau amândoi pe Muntele Tabor, s-a apropiat de duhovnicescul său părinte și, îndrăznind, l-a întrebat:
– Cinstite părinte, mi-a spus bătrânul Gherasim, sihastrul de la Dălhăuți, că sfinția ta ai rugăciunea minții.
Iar Cuviosul Irinarh i-a zis:
– Fiule, cu adevărat am avut-o puțină vreme, dar am lăsat-o. Căci pe când ședeam în pustie, acei 12 ani, mă rugam lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui ca să-mi dăruiască și mie acel sfânt dar. Șezând eu într-o noapte la rugăciune, la miezul nopții, de năprasnă s-a luminat chilia unde ședeam și m-a împresurat împrejur ca o văpaie de foc, dar nu mă ardea; și am început în inima mea a striga tare: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Iar eu m-am înspăimântat și m-am temut ca nu cumva să fie înșelăciune drăcească. A doua zi m-am dus la duhovnicul meu, Părintele Iosif, care avea rugăciunea minții și a făcut și câteva minuni, și m-am mărturisit. Iar el mi-a dat canon să nu dorm culcat pe pat, ci, șezând în scaun, să dorm numai un ceas în 24 de ceasuri. Întorcându-mă la chilia mea, am încercat ca să urmez după porunca duhovnicului, dar nu am putut. Atunci, văzând că nu pot, m-am lăsat de rugăciune.”
(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)