Dobreştiul Timișului, un sat mic cu oameni mari

Situat în nord-estul judeţului Timiş, la aproximativ 34 de kilometri de Lugoj, în umbra Făgetului şi nu departe de dealurile Lipovei, pe malul stâng al pârâului Niergiş, satul Dobreşti, ca mai toate satele bănăţene din zonele deluroase, stă smerit, dar demn, scăldat în razele soarelui, bucurându-se de binecuvântarea lui Dumnezeu, ce face ca an de an să răsară zeci de specii de flori printre firele de iarbă ce acoperă fiecare palmă de pământ din fâneţurile satului. Ajungând acolo, simți nevoia să laşi maşina în marginea drumului şi să începi să iei la pas deal după deal. Fiecare colină te apropie mai mult de Cer. Aici trăiești sentimentul că poţi să dai mâna cu Dumnezeu. 

Hotarele satului sunt marcate la nord de vecinătatea cu Ohaba Română, la est cu Ohaba Lungă, la sud cu Lăpuşnic şi la vest cu Bara, comuna din care face parte şi Dobreştiul. Aşa cum era firesc, trecând prin faţa Primăriei Comunei Bara am oprit puţin să dăm bineţe domnului primar Ioan Lăzărescu, om de cinste în comună şi primar din anul 1992 până astăzi. Nu se putea să trecem cu vederea o asemenea performanţă a unui gospodar al satului românesc, cum mai rar găseşti, să te tot aleagă oamenii la fiecare patru ani şi să fie mulțumiți de ceea ce realizezi pentru ei. „Trebuie să facem câte ceva în tot anul, în fiecare sat, nu pentru a câştiga voturi, ci pentru că trebuie făcute lucrurile de care au nevoie oamenii. Ei văd asta şi au încredere că poţi să-i reprezinţi în continuare. Acum avem în plan să construim un cămin cultural la Dobreşti, să finalizăm alimentarea cu apă a localităţilor Bara, Lăpuşnic şi Dobreşti şi să ducem la bun sfârşit finalizarea drumurilor comunale începute. Tot timpul e ceva de făcut, doar să vrei… că banii vin pe urmă”, mărtu­risește cu sinceritate cel ce administrează comuna Bara. Acest bănăţean fain s-a luminat la faţă de bucurie când a auzit că vrem să scriem câte ceva despre localitatea lui şi mai ales despre satul Dobreşti. Prieten în copilărie al celui care astăzi slujește Biserica noastră în demnitatea de Patriarh, primarul își aduce aminte cu nostalgie de clipele petrecute alături de colegul său de clasă: „Parcă a fost ieri. Ne jucam împreună la râu, făceam căluţi de lut şi păzeam puii de gâscă. Sunt bucuros că am avut un asemenea tovarăș de joacă și de carte. E o mare cinste pentru mine acest fapt”.

L-am mai întrebat pe Ioan Lăzărescu dacă știe de existența cotidianului Patriarhiei. A răspuns simplu: „Nu mă culc, cât aş fi de obosit, până nu citesc «Ziarul Lumina». E un jurnal care te linişteşte şi aduce informaţii calde, bune de pus la inimă. Te inspiră să fii mai bun pentru a doua zi şi îţi dă încredere că se face câte ceva şi în ţara noastră mai ales prin Biserică, care ţine cu neamul nostru, orice ar zice unii şi alţii. Iar bucuria mea e mai mare, că primesc ziarul de la colegul de școală al copilăriei mele, care e acum la Bucureşti”. 
Și într-adevăr, la primărie, pe biroul primarului, în fiecare zi găsești ziarul Patriarhiei.

Un secol de lacrimi și sânge

În Primul Război Mondial 39 de eroi din Dobreşti au căzut pe câmpurile de luptă. Majoritatea făceau parte din regimentul de la Biserica Albă, localitate în Serbia de astăzi. Ei au pierit pe fronturile din Italia şi Galiţia.

 Perioada interbelică a fost una de mare prosperitate pentru această zonă, fiecare familie de ţărani avea 10 ha de teren, din care nu lipseau fâneaţa, via, pomii fructiferi, prunii. De asemenea, căruţa cu cai şi carul cu boi. Oamenii erau foarte harnici şi renumiţi pentru „ţuica de Dobreşti”. 

Cele mai înstărite familii din Dobreşti erau în acea vreme Dejica, Petrescu, Bot, Dănilă, Milan, Bosioc, Stoedin, Nistorescu, Lucaci, Lăzărescu. Între ele, familia Ciobotea, cea mai bogată din sat, cu 34 de hectare de teren agricol şi păduri.

Dar a venit cel de-al Doilea Război Mondial și majoritatea bărbaţilor din sat au fost mobilizaţi. Cei mai mulţi nu s-au mai întors în satul lor, 12 eroi au căzut la Cotul Donului şi în Crimeea, unii au fost mutilaţi, alţii au fost luaţi prizonieri în Rusia şi puţini s-au mai întors acasă. Din cei căzuţi în luptă amintim şi pe unchii Preafericitului Părinte Patriarh, Ioan şi Gheorghe Brancu, care au murit în 1943 în Rusia.

În cinstea tuturor eroilor din Dobreşti, la intrarea în sat, a fost ridicată o troiţă de către mama Patriarhului României, Stela Ciobotea, unde şi astăzi se pun, la Înălţarea Domnului, coroniţe de flori şi se fac rugăciuni de pomenire.

După război a urmat o altă perioadă grea pentru această localitate, ca de altfel pentru toată ţara, marcată de venirea comu­niștilor la putere, care au impus cote la principalele produse agricole și animaliere ale oamenilor. Unii săteni au fost arestaţi fiindcă s-au opus regimului: Gheorghe Nistorescu, Ioan Miloş şi Nicolae Miloș. Alţii pentru că erau socotiți chiaburi (termen peiorativ, utilizat de comuniști pentru a desemna pe țăranii gospodari, proprietari de pământ și care posedau importante mijloace de producție) cum au fost Achim Lăzărescu, Tripon Gaşpar, Petru Milan şi cei din familia Ciobotea. 

 Din 1957 s-a înființat Întovărăşirea Agricolă din Dobreşti şi apoi Gospodăria Agricolă Colectivă Dobreşti. Cei care se opuneau colectivizării, aşa cum a fost şi învăţătorul satului, Alexe Ciobotea (tatăl Patriarhului Daniel), care a fost dat afară din învăţământ, au avut mult de suferit. Însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, după o vreme, învățătorul Alexe Ciobotea a revenit la catedră.

Înainte de Revoluţie, nu mai era decât o singură Cooperativă de Producţie la Bara în comună, dar care a dispărut după 1989, restituindu-se terenurile oamenilor, după cum mărturisește un localnic: „Ne-am făcut americani, avem terenul nostru şî sîncem propritari”. 

La vremuri noi, provocări pe măsură 

Dar această stare de lucruri s-a schimbat atunci când au venit firmele autohtone şi străine care au cumpărat pământurile sătenilor. Mare parte dintre aceștia sunt acum singuri, copiii lor fiind plecaţi la oraş, în Lugoj, la Timişoara sau în străinătate, la muncă. 

Cu toate acestea, oamenii trăiesc cu nostalgia vetrei de altădată a Dobreştiului, când mergeau în haine populare la biserică şi la jocurile din sat și nu uită să se mândrească cu personalităţile care au ieşit din sat şi au dus numele Dobreştiului în toată lumea. Fiindcă aici s-au născut Simion Popescu şi Ana Vuia, părinţii marelui inventator și pilot Traian Vuia, Gheorghe Micota, fost primar al Timişoarei, Gheorghe Miloş, fost secretar al Universităţii de Medicină şi Farmacie din Timişoara, Dorel Dejica, jurist şi ofiţer, Valer Şchelegia, notar, Gheorghe Birgean, administrator al Băilor termale din Buziaş, Ioan Milan, comandor de marină la Constanţa, profesorii Ştefan Pop la Caransebeş, Elena Izgărin la Arad, Floare Ciobotea la Bucureşti, Aurelia Micota la Lugoj, Ioan Peia-Becu, poet popular şi, evident, cea mai de seamă personalitate a Dobreştiului şi a bănăţenilor, Preafericitul Părinte Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. 

Ctitoria monahală de la Dobrești

Acum, în sat, prin purtarea de grijă a Preafericirii Sale, s-a ridicat o frumoasă mănăstire cu trei hramuri, „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Sfântul Proroc Ilie” şi „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare”, care îmbină stilul arhitectural moldovenesc cu specificul bisericilor de lemn din Banat oglindite în cromaticul covoarelor bănăţene. 

Punerea pietrei de temelie a avut loc la data de 23 octombrie 2005, când alături de Patriarhul Daniel (pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei) au participat la slujbă Preasfinţitul Părinte Lucian Mic, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, și Preasfinţitul Părinte Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului de atunci. 

Din acel an lucrările au fost încredinţate protosinghelului Matei Buliga, actualul stareţ al mănăstirii, venit din părţile Moldovei, de la Sihăstria. Dornic să ducă la bun sfârşit misiunea încredinţată, îl poți găsi zi de zi pe şantier, înconjurat de oamenii care vor să vadă finalizat acest nou locaş monahal din Banat. Unul dintre ei este inginerul silvic Mircea Moraru, care împreună cu tinerii de la Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi, filiala Timi­șoara, şi Liga Tinerilor Ortodocşi din Lugoj au plantat în jurul mănăstirii peste 10.000 de arbori, stejari, paltini, tei, nuci, demon­strând că doar dacă sădeşti un pom poţi să contribui la creaţia lui Dumnezeu şi să te bucuri când îl vezi peste timp, aşa cum e scoruşul din faţa mănăstirii în care se jucau copiii altădată.

 Vorbindu-ne despre greutăţile unei astfel de lucrări, starețul ne-a spus: „Nu e aşa de greu când ai pe Dumnezeu aproape şi pe Maica Domnului, pe Sfânta Parascheva şi pe toţi sfinţii. Toate se aşază cu rânduială când vrei să lucrezi cu dragoste pentru cele sfinte. Mulţumesc Părintelui Patriarh că mi-a dat o asemenea şansă să pot pune osteneala mea în satul copilăriei Preafericirii Sale. Atunci când lucrările sunt complexe și situația devine anevoioasă, nu sunt lăsat singur, ci primim ajutor de la ctitorul acestei așezări monahale care donează lunar o importantă sumă de bani. Nu pot să nu adaug binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, fostul Mitropolit al Banatului, sprijinul Înaltprea­sfinţitului Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, precum şi pe cel al Preasfinţitului Părinte Paisie Lugojanul, care mă susţin permanent cu fonduri alocate de la Timişoara şi cu oameni de bine, care vor să pună o cărămidă aici la noi în Dobreşti, ca Dumnezeu să-i numere printre ctitori şi binefăcători”. 

„Fericiţi sunt oamenii care se învecinează cu sfinţii!”

Demisolul bisericii s-a dat în folosinţă la 14 octombrie 2010, fiind sfinţit de Preasfinţitul Părinte Lucian, Episcopul Caransebeşului, şi Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei. Acum se lucrează în biserica mare la pictură şi la corpul de chilii, cu nădejdea că peste câţiva ani să se poată face sfinţirea mănăstirii.
Nu întâmplător Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Mitropolitul Banatului, sublinia la unul din hramurile mănăstirii: „Părintele Patriarh Daniel s-a gândit să-i ridice casă Sfintei Parascheva pe uliţa copilăriei sale. Gândiţi-vă ce va fi peste zeci şi sute de ani când cineva din pridvorul acestei sfinte mănăstiri va spune că pe uliţa aceasta a copilărit Patriarhul României. Fericiţi sunt oamenii care se învecinează cu sfinţii. Să dea Dumnezeu ca şi noi în viaţa aceasta şi în cea veşnică să fim vecini cu sfinţii”. 

Cu ocazia sfinţirii clopotelor sfintei mănăstiri, Preasfinţitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Eparhiei Timișoarei, amintea în cuvântul său: „Ar trebui să fim atenţi la vrednicia îna­intaşilor noştri şi să luăm aminte la faptele acestora. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, al cărui hram îl poartă această mănăstire, fiind un apărător al credinţei ortodoxe şi în acelaşi timp un ctitor de locaşuri sfinte, a rămas un model peste veacuri, ca şi noi cei de astăzi să putem învăţa dragostea faţă de neam, faţă de credinţă şi mai ales să putem dobândi virtutea ctitorilor de locaşuri sfinte, care cu siguranţă vor vorbi despre noi, când alţii vor vedea ce am lăsat în urma noastră”. 

Dar în Dobreşti, pe lângă noul locaș monahal mai este biserica veche a satului cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, dar şi „Sfânta Parascheva”, care datează din anul 1852. Aici era locul unde Părintele Patriarh Daniel, copil fiind, le împlinea pe cele ale crâsnicului, punea tămâie în cădelniţa duhovnicului Său de atunci, părintele Ieronim Stoican. Acest părinte străbătea trei sau patru sate pe jos să săvârșească Sfânta Liturghie, nesimțind oboseala drumului. Mai apoi a ajuns duhovnic la Mănăstirile Bocşa Vasiova şi la Luncanii de Sus, de unde a trecut la cer.

„De mic îşi dorea să fie preot”

La finalul zilei petrecute la Dobreşti, nu departe de un alt vrednic gospodar, Gheorghe Ciobotea, fratele Patriarhului nostru, proprietar a sute de oi şi al unei frumoase gospodării, pe aceeaşi uliţă, am stat de vorbă cu una din bătrânele așezării, mama Aurelia Gaşpar, care ne-a impresionat prin graiul bănăţean autentic, dar şi prin lumina care izvora din ochii ei când vorbea despre satul ei: „Când eram copii ne trimiteau cu marvele (vacile, n.n.) dă micuţi, că aşa s-o mânat atunşea. Tata meu o fost cântăreţ la beserică, şî bunicul meu o fost crâsnic. De aceea am sâmţât întotdeuna ajutorul lui Dumnezău. Acum tătă lumea o plecat în tăce părţile, e satul gol, îmi pare rău că nu mai e ca altădată”.

Iar despre Părintele Patriarh a adăugat: „Aşa mi-e drag de Patriarhul nostru, când îl văd la televizor la slujbă, că îmi dau lacrimile. De mic îşi dorea să fie preot, era un copil cum rar o fost la noi în sat, învăţa bine la şcoală, că tata lui o fost învăţător şi mama lui avea mare grijă dă el. Când s-o sfinţit beserica, şî era Preanalt, n-o fost om să nu de mâna cu el. Pentru că de mic a fost copil priecenos cu lumea. Suncem tare mândri de el, nu-i duminică să nu-l caut la televizor…”

O radiografie corectă a lumii contemporane o desprindem tot din cuvintele acestei femei din Dobreşti care exprimă în rezumat viața, așa cum a fost ieri și o trăim acum: „Lumea îi schimbată, schimbată… Nu mai e cum o fost naince, mâncam mălai cu magiun şi sănătoşi am fost... Acum d’afecea, stăm cu plasa dă medicamence şî mâncăm dă toace… dăjeaba”.

 Școala și învățătorul, lumina satului

Prima atestare documentară a şcolii din Dobreşti datează din anul 1785. Era vorba de o şcoală comună a satelor din Dobreşti şi Lăpuşnic, al cărei învăţător Nicolae Popovici instruia un număr de 22 de elevi. În anul 1801 putem vorbi despre prima şcoală din satul Dobreşti ce avea doar 10 băieţi şi şase fete. După încorporarea Banatului la Ungaria şi această unitate de învăţământ a fost supusă legilor maghiare. 

Din anul 1862, şcolile poporale devin şcoli confesionale şi sunt puse sub autoritatea Bisericii. Astfel, şcoala din Dobreşti în anul 1897 apare menţionată sub autoritatea Episcopiei Ortodoxe din Arad. Din anul 1920 şcolile au trecut sub administrarea statului. Până în anul 1948 în Dobreşti a fost o şcoală primară cu şapte clase având un număr de aproximativ 100 de copii, unde au predat învăţători ca: Dimitri Bulgărescu, Dumitru Belu, Ioan Dincă, Mărioara Lugojenel, Mihai Oieş, Alexe Ciobotea (tatăl Patriarhului Daniel), Floare Ciobotea (sora Patriarhului) şi mulţi alţii. Din anul 1960, numărul elevilor a tot scăzut, iar în 1976 şcoala a fost desfinţată datorită numărului mic de copii. Astăzi, în sat nu mai trăiesc multe familii tinere şi cei câţiva copii din Dobrești merg cu microbuzul şcolar la Bara pentru a învăţa carte.

Istoria unui sat cu o vechime de jumătate de mileniu

Satul Dobreşti a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1477 sub numele de Dobreyncze, însă în consemnările lui Marsigli (1690-1700) este utilizat toponimul de Dobrovezj, iar în conscripţia din anul 1717 sunt indicate două denumiri: Dobrojesse şi Dobrecz. La anul 1785 apare titulatura de Dobrescht, nume folosit şi de cronicarii Nagy şi Fenyes în anii 1828 şi 1851, mult mai aproape de cel de astăzi, Dobresty. Localitatea aparţinea cetăţii Şoimoş de la Lipova. 

 Cronica parohială scrisă de preotul Ioan Romulus Danciu în anul 1949, cu date culese de la bătrânii satului, arată că înainte de anul 1800 satul „era resfirat, unde şi unde se afla câte o casă. Actualul hotar al satului era împânzit cu păduri şi pământul de lucrat era în mare parte al boierului Dobrozd, de la care s-ar trage şi numele localităţii, aşa cum zic înaintaşii, iar primii locuitori ar fi lucrat la acest boier.  După anul 1800, satul a fost sistematizat pe dealul Vignei sau Viei, că erau multe vii acolo şi ultimul moştenitor ar fi fost Amalia Halasz, o proprietăreasă din Debreţin, Ungaria, care nu mai venea la moşie prea des fiindcă era bătrână şi oarbă. Aşa că, din 1909, ea vinde moşia ţăranilor, care s-au împrumutat de la bancă pentru 30 de ani să poată achiziționa bucata de pământ respectivă. Se pare însă că au achitat-o mult mai repede. Menţionăm că ultimul administrator al moşiei a fost Avram Brancu, străbunicul Părintelui Patriarh Daniel, care ocupa funcţia de Şpan (titlul dat nobilului administrator, care corespunde contelui, în Apus).  Şi satul Dobreşti a trecut prin stăpânirea turcească, după bătălia de la Mohacs, întrucât aceştia au ocupat şi cetatea Şoimoş de care aparţinea această zonă. Apoi, după ce Banatul Timişoarei a fost împărţit în patru sângeacuri, fiecare condus de către un paşă, Dobreştiul a făcut parte din sângeacul de Lipova. După pacea de la Passarowitz, Banatul intră sub stăpânirea Imperiului austriac şi astfel va fi administrat ca un domeniu al coroanei împărţit în 11 districte, printre care şi Lipova, district din care făcea parte şi Dobreştiul. 
După 1778, Banatul este anexat Ungariei şi este împărţit în comitate, iar comitatele în cercuri pretoriale numite „plăşi”, Dobreştiul făcea parte din plasa Balinţ, judeţul Severin, cu reşedinţa la Lugoj.