Dorinţele neîmplinite şi amăgirile care ne vor întrista

Evanghelia din Duminica a 30-a după Rusalii aduce în atenția noastră dialogul pe care Mântuitorul l-a avut cu un tânăr, prin intermediul căruia ne transmite învățături importante pentru dobândirea vieții veșnice.

Preocuparea pe care trebuie să o manifestăm față de cuvintele mântuitoare este esențială în procesul de apropiere de Dumnezeu, prin gând, cuvânt și faptă.

Textul acestei Evanghelii ne vorbește despre întâlnirea Mântuitorului cu un cărturar, tânăr bogat, dregător, care era un om iscusit în cuvânt.

Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune, în Comentariul la acest text, că tânărul încerca să-L învinuiască pe Mântuitorul că nu ar oferi cinstea cuvenită poruncii date prin Moise, că ar avea legi proprii. Apropiin­du-se de Mântuitorul, s-a prefăcut că vorbește cu bunăvoință, de aceea L-a numit Învățătorul Cel bun, și arată că dorește să fie ucenic al Său. Punând întrebări care să ispitească, a intrat în dialog cu Mântuitorul Hristos.

Întrebându-l dacă păzește poruncile, tânărul a răspuns afirmativ. Nu se făcea vinovat de nici una din faptele interzise de Legea Vechiului Testament. Aceasta condamna răutatea și nelegiuirea, nu accepta desfrânarea sau uciderea și pedepsea hoția, jurământul strâmb și mărturia mincinoasă, amintind totodată despre datoria de a respecta părinții, poruncă pe care o primise, altădată, Moise pe Muntele Sinai.

Preceptele pe care le-a propovăduit Mântuitorul în activitatea Sa publică pot fi rezumate în iubire, virtute, care este chintesența învățăturii Sale, pe care este necesar să o dobândim pentru a fi veșnici în duh. Toate manifestările comportamentului nostru, dacă nu au la bază iubirea, sunt neroditoare, nefolositoare și dăunătoare pentru suflet.

Cu toate că era virtuos și păzea poruncile, totuși, tânărul s-a întristat când Mântuitorul i-a vorbit despre posibilitatea de a vinde toate, a le împărți săracilor și a-I urma. Fiind ancorat în cele materiale, orbit de întunericul avuției, nu a reușit să vadă lumina prin care putea înfăptui binele...

Cuvântul camila, despre care amintește Mântuitorul, are o dublă interpretare. El se poate referi la cămilă, acel animal din deșert, dar poate însemna și frânghie groasă, folosită de corăbieri, cu neputință de a fi trecută prin urechile acului. Pe de altă parte, în Ierusalim exista o poartă, care se numea urechile acului, pe unde intrau doar oile și caprele, nicidecum animalele mari. Doar îngenuncheată și împinsă ar fi reușit o cămilă să treacă, cu mare greutate, prin poarta ce a păstrat acest nume.

Auzind astfel de cuvinte, Apostolii, care erau oameni lipsiți de bunuri materiale, s-au întrebat ce va fi cu ei? Mântuitorul le-a spus: Adevărat grăiesc vouă: Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru împărăția lui Dumnezeu și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică (Luca 18, 29-30).

Unii își părăsesc părinții, alții renunță la cei din neamul lor pentru iubirea lui Hristos, după cuvintele Mântuitorului: Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37-38).

S-ar putea crede că dregătorul din Evanghelia acestei duminici era viclean. Totuși, nu-l descoperim în această ipostază, ci doar fiind un mare iubitor de arginți.

Evanghelistul Marcu ni-l prezintă într-o altfel de postură, spunând că a alergat înaintea Mântuitorului și, îngenunchind, Îl ruga pe Hristos.

Iisus, uitându-Se spre el, l-a iubit (conform Marcu 10, 17-22), sau, într-o altă traducere, l-a privit cu drag.

Referitor la poruncile amintite de Mântuitorul, sunt unele pe care le încălcăm cu ușurință. Reținem cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din Epistola a 2-a către Timotei, capitolul 3, versetele 1-5: Și aceasta să știi că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduple­cați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necu­viin­cioși, îngâmfați, iubitori de desfă­tări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia. Aceste îndemnuri vorbesc despre vremurile din urmă, pentru că și în timpul Mântuitorului erau astfel de oameni care rămâneau departe de Dumnezeu.

Domnul i-a făgăduit dregătorului un lucru foarte important, așa cum ne încredințează și pe noi: dobândirea comorii veșnice în ceruri. Dregătorul nu a fost preocupat de această posibilitate, pentru că era prea legat de averile de pe pământ și dezinteresat de comoara din ceruri. Același dezinteres specific îl întâlnim adeseori în viața noastră, a pământenilor. Oamenii care au privit mereu spre cer au căutat netrecătoarele comori.

Mântuitorul, mâhnit de cele văzute, a spus: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu! (Luca 18, 24). Aceasta nu înseamnă că este cu neputință, ci cu anevoie. S-ar putea ca, într-o zi, un bogat să lase cele de pe pământ și să le dobândească pe cele cerești, dar cu greutate se întâmplă acestea. Petru a vorbit despre faptul că el și frații lui de slujire au lăsat toate și au urmat Domnului și a întrebat: Cu noi oare ce va fi? Mântuitorul le-a spus că însutit vor lua și țarini multe și răsplătiri din lumea aceasta, dar, mai ales, viața veșnică vor dobândi!

Principala învățătură a acestei Evanghelii are în vedere comoara pe care o căutăm, o preferăm, o pregătim, care poate fi una trecătoare, dar în același timp poate fi și veșnică. Sunt mulți oameni care, iubindu-L pe Dumnezeu, au trimis din vreme comoara lor din ceruri, nu au pus preț pe lucrurile acestei lumi, după cum au fost și oameni care s-au legat în mod exclusiv de cele care se văd și constituie, adeseori, singura preocupare.

În Evanghelia după Sfântul Luca, în capitolul al 16-lea, ni se spune: Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Luca 16, 13). Evanghelistul Matei subliniază și el: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona (Matei 6, 24).

Propunerea pe care Mântuitorul o face dregătorului este să vândă tot ce are și să meargă după Sine. Soluția ar fi sărăcia, renunțarea la tot ce avem. Cine dintre noi mai face astfel de lucruri? Dacă ni se cere aceasta acum, găsim pretexte, scuze, amânări, iar Domnul ar primi probabil același răspuns pe care I l-a oferit tânărul bogat. Totuși, calea urmării lui Hristos este a renunțării, a arvunirii unei comori netrecătoare.

Sunt cutremurătoare mărturisirile unor oameni care au renunțat la toate și chiar au preferat batjocura și umilința celorlalți pentru a-L urma pe Hristos. Un astfel de exemplu ar fi atipic, de neînțeles în lumea aceasta, totuși, sunt oameni care urmează calea sacrificiului, a lepădării de sine.

Sugestiv pentru înțelegerea sensului duhovnicesc al fragmentului evanghelic este un caz plin de rele­vanță filocalică: într-o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureștilor, în ultimul pătrar al veacului al 20-lea, a venit o tânără cultivată, cu bunăstare materială, născută în ținutul Buzăului, care a urmat studii de filologie și filosofie, apoi un doctorat în estetică literară. A lucrat în domenii de cercetare, a făcut parte dintr-un comitet de redactare a Dic­țio­narului limbii române și avea perspective pe măsură. Deosebit de pregătită, ucenică a părintelui Paisie Olaru, i-a fost recomandată viața de mănăstire. Trecuse printr-o încercare, o căsătorie dificilă, suferind mult din pricina infidelității soțului. Calea pe care a urmat-o până la sfârșit a fost la fel de radicală, asemenea celor din Pateric și Materic. A renunțat la toate, nu a mai comunicat cu nimeni, se ruga, mergea la biserică, scria, rămânând în urma ei o operă consistentă și, mai ales, exemplul unui om care renunță la toate pentru a dobândi o comoară valoroasă, mai prețioasă decât putea agonisi în lumea aceasta.

Evanghelia Duminicii a 30-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul nu S-a întâlnit doar cu oameni săraci, bolnavi, neputincioși, năpăstuiți. El S-a întâlnit și cu oamenii mari ai vremii și, de câteva ori, cu membri importanți ai Sinedriului. Era căutat frecvent de oamenii nevoiași, bolnavi, care nu mai aveau vreo speranță de însănătoșire, dar Și-a îndreptat cuvântul și către cei luminați, cum face Biserica întotdeauna.

Este esențial să rostim mereu aceeași întrebare ca a dregătorului din Evanghelie: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? (Luca 18, 18). Punându-ne aceas­tă întrebare, vom găsi și răspunsuri, bucurându-ne întotdeauna de întâlnirea cu Domnul, așa cum Îl întâlnim în chip special prin participarea la Sfânta Liturghie și prin faptele bune pe care le săvârșim.

Comoara din ceruri este sigură, cealaltă, de pe pământ, este amăgitoare. Noi o preferăm pe cea din urmă, dar poate, într-o zi, inima noastră va înțelege că e bine să trimitem măcar frânturi din ce avem, pentru a nu ne afla ziua plecării fără fapte bune și fără dorința de a fi aproape de Mântuitorul Hristos, adevărata și prețioasa comoară a vieții noastre.