Două realităţi

Observaţi ceva: până şi buletinele meteo difuzate pe posturile noastre de televiziune sunt atinse de nevroză: bucureştenii din nou vor avea parte de o zi urâtă. Sau şi mai şi: nici vremea nu mai ţine cu bucureştenii. Soarele nu se va arăta pe cer nici astăzi, nici în zilele ce urmează, şi nici săptămânile următoare nu sunt prea îmbucurătoare. Ştiriştii şi realizatorii emisiunilor nu-şi mai pun imaginaţia la bătaie când vine vorba să ambaleze o ştire. E mult mai la îndemână un dex concis, peste care varsă un strop de improvizaţie. Doar că improvizaţia asta nu are nimic pozitiv. Ştiriştii noştri nu

s-au format la Şcoala de la Barbizon, în liniştea din apropierea pădurii din Fontainebleau. Ei s-au format în plin câmp de luptă. Muniţia, noi şi duşmanul. Ca să înţeleagă ştiriştii că vrăjmaşul trebuie privit cu compasiune uneori, cu înţelegere şi chiar cu iubire creştină, ar fi nevoie de o adevărată revoluţie ştiristă. Şi că, în nici un caz, duşmanul nu e ploaia neîntreruptă. Cum ar suna un buletin meteo de tipul: Azi va ploua, pregătiţi-vă umbrelele. Nu disperaţi, la Londra plouă tot timpul şi oamenii nu se înjură pe stradă. O să iasă şi soarele, cu siguranţă. Tot timpul iese soarele. Observaţi titlurile ştirilor. Pare că editorul însărcinat cu redactarea lor traversează o nevroză continuă, iar noi, publicul, traversăm cel puţin un război mondial şi trebuie să fim zgâlţâiţi din când în când, smulşi din micile bucurii cotidiene şi aduşi cu picioarele pe pământ. Dincolo de catastrofele reale, pentru evenimentele politice şi sociale, termenii sunt aleşi din sfera absurdului fără ieşire. Alertă în Parlament. Panică în Guvern. Proteste în stradă, culminând cu: Calendar de proteste. Cozile sărăciei, cu varianta "îmbunătăţită": Umilinţă la cozile sărăciei. Război pe bani. Şi câte şi mai câte. Un laitmotiv: Oamenii sunt nemulţumiţi, sau, în nici un caz cu rezultat, Oamenii sunt revoltaţi. Verbe îndrăgite de ştirişti, prezentatori, realizatori de emisiuni, utilizate în reportaje, ştiri, emisiuni, interviuri: a acuza, a ameninţa, a împiedica, a afecta, a minţi (cu varianta gramaticală, în genere strigată, minţiţi!), a nu funcţiona (dar numai rareori, la forma sa afirmativă, a funcţiona), a scădea, cu referire la industrii, pensii, salarii. Sintagme ori substantive din zona discursului pomposo-catastrofic: în cârdăşie cu, afimaţie gravă, datorii, boicot, circ, tensiune, veste proastă, evaziune fiscală, înşelăciune, bani şi spălare de bani, sechestru. Un adverb preferat: inevitabil. "Aide Fănică, luptă, zdrobeşte-mă!", ar spune Coana Joiţica, cea mai zdravănă la minte dintre toate personajele Scrisorii pierdute. Căci ce ne mai rămâne de făcut, dacă nu să ţinem piept cu vijelia? Nu putem rămâne surzi la realitate. Numai că această realitate nu e singura. Sau mai exact: nu e realitatea autentică. Mai există una, infinit mai profundă, indestructibilă şi indiferentă la trecerea timpului şi contorsiunile istoriei: realitatea veşniciei. După cum singurul discurs nealterat rămâne cel al Bisericii. Nu pot, cu toate astea, să nu mă întreb cum le-au sunat unora dintre jurnaliştii din presa noastră laică cuvintele de învăţătură care au fost ţinute de preoţi în 3 octombrie, în Duminica a XIX-a după Rusalii, când în sfintele lăcaşe de cult s-a citit din Ev. Luca 6, 31-36, Predica de pe munte – Iubirea vrăjmaşilor. Nici cum ar înţelege ei ceea ce înţelept a spus un mitropolit, "Iubirea desăvârşită pe care a adus-o Hristos pe pământ este iubirea vrăjmaşului." Mă întreb din dragoste, fireşte. Şi nu în ultimul rând, mă gândesc la care dintre realităţi rămâne mai receptiv mireanul, în (de)mersul lui duminical dinspre Liturghie spre canalul de ştiri preferat. La profunda realitate creştină, care ne cheamă în biserici, având la îndemână promisiunea veşniciei prin fapte bune, ori la aceea mai comodă, care nu promite nimic şi nici nu cere?