Două veacuri de la exilul Icoanei Hodighitria în Muntele Rusu (Icoana)
A fost atunci o perioadă de grea încercare peste întregul ținut, un timp în care călugării au asistat la ciocnirile dintre turci și eteriștii greci, la incendierea Mănăstirii Secu și a Schitului, pe atunci, Sihăstria, ori la alte felurite tulburări care au condus la retragerea multor monahi prin munți sau îndreptarea unora spre alte așezări călugărești.
Într-o situație dificilă s-a aflat și Mănăstirea Neamț, condusă atunci de arhimandritul Ilarie Buzilă care, vreme de cinci ani, cât a stat în fruntea lavrei, avea sub ascultare vreo 500 de călugări în viața de obște de la Neamț și Secu și peste 100 de sihaștri în diferite locuri retrase, cu precădere în pădurile din preajma Sihlei, Pocrovului, Vovideniei și în întreaga zonă.
Pe călugării nevoitori, retrași în liniștea munților, mănăstirile îi ajutau după putere, cu hrană și cele strict necesare traiului, fiindu-le oferite periodic, cu discreție și bunăvoință.
Îmi aduc aminte de vizitele în Muntele Athos. Am găsit adeseori la porțile mănăstirilor, într-o ladă special rânduită, legume, fructe, pâine și alte lucruri pe care monahii le pregăteau în fiecare zi. Sihaștrii din jurul mănăstirilor vin dimineața devreme, sau într-un alt moment al zilei, și iau de acolo cele necesare. Aceeași tradiție monahală athonită a fost practicată și la noi, vreme îndelungată, pentru a fi de folos celor aflați în singurătate și osteneală multă.
În biografia arhimandritului Neonil Buzilă, considerat cel mai mare stareț al Neamțului după Sfântul Paisie Velicicovschi, ni se spune că în tinerețea lui, fiind deosebit de râvnitor spre cele duhovnicești, la porunca starețului Ilarie Buzilă, a fost trimis, împreună cu alți călugări, în vremea Eteriei, să ascundă în Muntele Rusu, din apropiere, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului primită în dar de voievodul Alexandru cel Bun, la începutul veacului al XV-lea.
Tradiția mănăstirii amintește că, tot în pădure, au fost ascunse cele mai importante lucruri ale tipografiei, pentru a fi salvate, în situația în care lavra avea să fie trecută prin flăcări.
Astfel, au rămas odoarele de mare preț în munți vreme de un an și mai bine, iar mai târziu, a fost ridicat un cerdac, după cum mărturisesc amintirile unor monahi nemțeni din veacurile al XIX-lea și XX, de fapt o troiță, chiar în locul unde icoana a fost tăinuită.
La împlinirea celor 200 de ani de la evenimentele petrecute la Mănăstirea Neamț, se cuvine să amintim discreția totală a celor câțiva monahi care au păstrat cu sfințenie taina locului în care a fost ascunsă sfânta icoană, astfel încât nimeni să nu afle de așezarea ei acolo.
Abia după trecerea a 30 de ani, când ultimul dintre călugării martori la eveniment mai trăia, s-a ridicat în pădure, la locul numit Poiana Cerdacului sau la Pârâul Cerdac, acoperământul din lemn. Era asemănător construcției întâlnite, prin partea locului, la troițe sau fântâni.
Pe o cruce de piatră s-a gravat următoarea inscripție: Această cruce s-a ridicat aici spre semnul și aducerea aminte a anului 1821, când, venind turcii în Țara Românească asupra grecilor care se revoltaseră și multe răutăți făcând Bisericii și creștinilor, fiecare se mântuia cum putea. Deci, în acest timp, la această sfântă mănăstire, stărețind sfinția sa, părintele stareț Ilarie, ne-a poruncit nouă, mai jos însemnaților, de a aduce icoana Maicii Domnului cea mare din biserica mare spre Muntele Rusu și am ascuns-o într-un deal în pădure, împreună cu alte odoare și documente la anul 1821, iunie, 3. Adică eu, Neonil arhimandrit și starețul de astăzi împreună cu părintele Sebastian Cămărașu și cu părintele Filip, duhovnicul. La anul 1822, octombrie, 28, ne-a rânduit iarăși părintele stareț Ilarie de a o aduce înapoi și după rânduiala privegherii de toată noaptea și a Sfintei Liturghii a ieșit părintele stareț cu toți preoții și diaconii îmbrăcați în sfintele veșminte și cu tot soborul spre închinare și venind până la locul acesta am ajuns și noi cu sfânta icoană și făcându-se acatist de obște am pus iarăși sfânta icoană în biserica mare.
Mai însemnăm și minunea care s-a făcut în fața Maicii Domnului, pe care noi cu ochii noștri am văzut-o, cei mai sus însemnați. Că din vremea când s-a început Sfânta Liturghie, de-o dată s-a înnegrit cu totul fața icoanei Maicii Domnului și s-a întunecat, încât ne-am înfricoșat, socotind că poate s-a stricat în pământ unde a fost ascunsă, iar când a ieșit părintele stareț cu soborul spre întâmpinare, atunci de o dată a început a se lumina, mai întâi la obrazul drept, apoi toată fața s-a rumenit și s-a făcut mai frumoasă decât era mai înainte.
Acestea s-au însemnat spre mărirea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și spre aducerea aminte urmașilor, anul 1839, septembrie, 06.
Așadar, vreme de 32 de ani, locul unde a fost ascunsă icoana Maicii Domnului, împreună cu alte odoare și documente, a rămas istoria, cunoscută doar de cei trei monahi nemțeni, dorindu-se a fi sălaș de tainică rugăciune. Dacă în apropierea mănăstirii, la câteva sute de metri depărtare, unde a fost întâmpinată icoana, s-a construit un cerdac având o cruce cu inscripția amintită, la fel s-a dorit a se zidi un altul pe locul unde a fost groapa care a tăinuit sfintele odoare.
Tradiția locului spune că acolo a fost mai întâi construit un cerdac sau o troiță din lemn de brad, acoperită cu draniță. Între cei care au contribuit și lucrat în acel moment a fost și monahul Agapie, care, cu a sa cheltuială, a izvodit o icoană a Maicii Domnului ce se dorea a fi copia celei făcătoare de minuni din Sfânta Mănăstire Neamț. Pe verso, în loc să picteze pe Sfântul Gheorghe, cum era obiceiul, monahul a dorit să așeze chipul Sfântului Nicolae.
Pe această cruce, monahul Agapie a scris, cu vopsea albă, următoarea inscripție: Acest cerdac s-a făcut dintr-o cauză ca aceasta: la 1821, când au venit turcii în țara aceasta cu bătălie asupra volintirilor, fiind atunci stareț arhim. Ilarie, a poruncit ca să se ascundă odoarele mănăstirii care și unde se va putea. Atunci și sfânta icoană a Maicii Domnului, care este în mijlocul bisericii celei mari, a fost adusă și îngropată în acest loc de trei părinți: Neonil Ieromonahul, Filip Ieromonahul și Sebastian Schimnicul. La anul 1853, Filip duhovnicul, unul dintre cei trei, a socotit ca deasupra gropii unde a fost ascunsă sfânta icoană să se facă un cerdac spre aducere aminte. Și neputând să facă singur fiind bătrân, a pus pe Iona Schimonah, dându-i cele de trebuință. Părintele Iona a făcut acest cerdac cu ucenicii sfinției sale.
Această cruce este a lui Agapie monahul și cine va îndrăzni să le strice, icoana sau acestea ce le-am pomenit pe această cruce, să fie neiertat de Dumnezeu. Anul 1854.
La jumătatea veacului al XIX-lea, în acel loc viețuia un pustnic cunoscut prin părțile locului, Gordie Rusu. Avea un mic adăpost săpat în pământ, nu departe de cerdacul amintit, în apropierea pârâului care curge din munte, iar pădurea era, după cum spun martorii acelei perioade, plină de brazi bătrâni, care nu au fost tăiați decât la jumătatea veacului XX. Despre pustnicul Gordie s-a păstrat amintirea că avea o haină de lână pe el, umbla în mare simplitate și fugea de lume. A murit în jurul anului 1870. Desigur, începând din acea perioadă, în jurul locului unde s-a ascuns icoana Maicii Domnului s-au nevoit și alți sihaștri.
A fost trăitor acolo și un alt monah cu viață sfântă, Gudiil Avăcăriței, care mărturisea că a dorit să viețuiască în apropierea locului unde a fost ascunsă sfânta icoană, venind la Schitul Icoana în anul 1924, unde ducea viață de pustnic și Iosif Crăciun, schimonahul, dimpreună cu alți călugări, Galaction și Paisie, care au ostenit mult pentru a înălța schitul. Tot în acea perioadă, au venit de la Mănăstirea Neamț, în 1924, ieromonahul Pamvo și monahii Veniamin și Galaction, care locuiau la doi kilometri mai la deal, în bordeie pustnicești, și poposeau în biserica schitului duminica, la sărbători și cu anumite prilejuri.
În același răstimp, s-a dorit construirea unei biserici în locul cerdacului, după cum mărturisea monahul Gudiil Avăcăriței, găsindu-se piatră și lemn împrejur. Cu ajutorul oferit de Mănăstirea Neamț și de unii credincioși evlavioși și milostivi, s-a ridicat o bisericuță din lemn, pe temelie de piatră, cu hramurile Nașterea Maicii Domnului și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Împreună cu bisericuța, s-au înălțat mai multe chilii, un corp de casă, trapeză, bucătărie, odăi pentru pelerini, toate din lemn, purtând numele Schitul Icoana. Astăzi, așezarea călugărească se numește Schitul Icoana Veche, în amintirea sfintei icoane a Maicii Domnului adusă la Neamț din slăvita cetate a Constantinopolului.
În anul 1925, Episcopul Nicodim Munteanu a sfințit biserica, hirotonindu-l atunci ieromonah pe pustnicul Iosif Crăciun, rămânând în istoria schitului ca fiind cel dintâi egumen al acestuia.
Deosebit de prețioase, mărturiile monahului cu viață sfântă Gudiil Avăcăriței sunt edificatoare pentru istoria acestui loc.
Cei 200 de ani de istorie de la Schitul Icoana Veche și, mai apoi, de la Icoana Nouă (care s-a construit începând cu anii ‘40 ai veacului XX, după ce, în urma unor ploi, terenul de la Icoana Veche s-a surpat) consemnează numeroase împliniri și strădanii ale monahilor, mulți dintre ei sihaștri, rugători, nevoitori și iubitori de viață duhovnicească înaltă.
Împlinirea a 200 de ani de la aducerea sfintei icoane din Muntele Rusu la Mănăstirea Neamț, minunea care s-a întâmplat cu acel prilej, consemnată de contemporani, și lucrarea minunată a lui Dumnezeu în acest loc sunt pline de tâlc. Prin toate înțelegem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, binecuvântarea Lui și ne întărim în credință luând aminte la râvna și evlavia monahilor și credincioșilor care au participat la evenimentele amintite.
Schitul Icoana Veche și, apoi, Icoana Nouă constituie astfel două altare, ambele înnoite și afierosite lui Dumnezeu, cu biserici frumoase, din care se înalță, în fiecare zi, rugăciuni care-și frâng aripile de tronul Marelui Arhiereu, ca mărturii neîntrerupte ale nenumăratelor minuni pe care Preacurata Maică Fecioară le-a săvârșit în acel loc, nu prea departe de Mănăstirea Neamțului.