Dragoste şi poruncă

Asemănarea firii noastre cu Dumnezeu naşte în mod spontan în noi o sete de a cunoaşte Adevărul, de a tinde către desăvârşirea dumnezeiască. Această desăvârşire nu este în noi înşine, ci în Tatăl, Izvorul a tot ceea ce există. A-L urma în toate nu înseamnă niciodată a ne supune poruncilor unei puteri care ne-ar fi exterioară. Dragostea noastră este cea care ne atrage către El, întrucât tânjim neîncetat după desăvârşirea Sa. În acest sens, Hristos ne-a dat această poruncă împărătească: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48).

Voinţa Tatălui, care este veşnic prezentă în El, nu ne este străină nouă, celor plăsmuiţi după chipul Său, fiind înrudită duhului nostru. Mai mult, transcendenţa Tatălui explică pentru ce trebuie să luptăm în această viaţă. Dorinţa Sa o asimilăm aşadar în mod complet şi mergem în mod liber întru întâmpinarea acestui efort ascetic, care deopotrivă ne încearcă şi ne inspiră. Prin rugăciune, puterea dumnezeiască se pogoară asupra noastră, nu pentru eforturile noastre deşarte, ci datorită Duhului Sfânt Care înfăptuieşte în noi ceea ce căutăm şi nădăjduim. Suntem în durere şi în întristare, deoarece nu conţinem plinătatea Sa desăvârşită în noi înşine. Ne este rău şi suferim, dar în acelaşi timp suntem copleşiti de bucurie şi în această suferinţă, şi în dragostea noastră Îl cinstim şi Îl lăudăm. Întregul nostru dar, ca răspuns la aceste nesfârşite bunătăţi, se pogoară în rugăciune făcută din inimă curată, care nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru care vine întru înaintea lui Dumnezeu. (Pr. Iulian Măicănescu)