Dragostea de oameni a avvei Agathon

Avva Agathon este, în felul său, un model de bunătate, răbdare şi iubire. Mai multe povestiri stau mărturie în acest sens, dar imaginea bătrânului este completată de cea cu numărul 30: „Avva Agathon a venit odată să vândă câteva lucruri şi a dat peste un schilod de la marginea drumului. Schilodul îl întreabă: «Unde mergi?». Avva răspunde: «În oraş, ca să vând marfa». Acela zice: «Fă-ţi milă şi ia-mă cu tine». Bătrânul l-a luat în spinare şi l-a cărat până în oraş. Acela i-a zis: «Unde îţi vinzi marfa, acolo să mă pui jos». Şi a făcut întocmai. După ce vindea câte un coş, schilodul întreba: «Cu cât l-ai dat?». Şi el îi spunea cu cât. Atunci schilodul îi cerea: «Cumpără-mi o plăcintă». Şi-i cumpăra. Apoi mai vindea un coş. Şi acela întreba: «Cu cât l-ai dat?» Şi-i spunea: „Atât!“ «Cumpără-mi cutare». Şi bătrânul îi cumpăra. După ce şi-a vândut toată marfa şi voia să plece, schilodul îl întreabă: «Pleci?» El zice: «Da!» Celălalt: „Mai milostiveşte-te o dată şi du-mă unde m-ai găsit“. Şi luându-l iar în spinare, l-a dus la locul de unde îl luase. La sfârşit acela îi zice: „Binecuvântat eşti, Agathon, de Dumnezeu în cer şi pe pământ“. Dar când şi-a ridicat bătrânul ochii n-a mai văzut pe nimeni. Fusese un înger al Domnului, care venise anume să-l pună la încercare.

Povestea despre avva Agathon este, din multe puncte de vedere, incredibilă. Mai cu seamă pentru că relatează evenimente ce nu fac parte din experienţa cotidiană. O asemenea încercare, neprevăzută, nu-i este dat oricui să o treacă. Uluitor în povestea noastră nu este faptul că un înger al Domnului a venit să îl pună la încercare pe Agathon. S-a mai întâmplat şi altor Părinţi, chiar dacă nu foarte mulţi. Demn de toată admiraţia este felul  în care avva trece „testul“. Modul în care îndură, fără crâcnire, caracterul cu totul nesuferit al acelui schilod, căruia îi cresc pretenţiile pe măsură ce îi oferă, puţin câte puţin, ajutorul. Până acolo încât ajunge să cheltuiască cu el tot ce a dobândit din vânzarea coşurilor, adică ceea ce ar fi trebuit să-i asigure subzistenţa în următoarea perioadă de şedere în pustiu. La tot câştigul său Agathon renunţă fără să ezite. Astfel se confirmă, practic, cuvântul său din apoftegma 26, în care exprimă un deziderat: „Dacă aş putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu şi eu să îl iau pe al lui, aş fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desăvârşită“.

Avva Agathon avea o dragoste copleşitoare pentru ceilalţi. Nu o iubire sentimentală, pasivă, ci una activă, lucrătoare. O dragoste care se jertfeşte pe sine pentru a zgudui din temelii şi a transforma viaţa celor din jur. Fără exagerări şi fără să cadă în activism deşănţat. Am putea numi dragostea pentru ceilalţi a bătrânului o dragoste eficientă, care dincolo de orice teoretizări se traduce în termeni practici, după model evanghelic. Iubirea eficientă nu este altceva decât rodul exterior al lucrării lăuntrice a bătrânului. Rugăciunea, meditaţia, singurătatea, doborârea patimilor nu îl fac pe pustnic doar mai înţelept şi mai înţelegător, ci îl fac şi mai disponibil, mai deschis către nevoile celuilalt (chiar dacă uneori exagerate).

Un călugăr îmbunătăţit cum este Agathon nu caută ca prin acţiunile sale să fie slăvit de către oameni. Îşi face în chip firesc lucrul, fără să fie dependent de atenţia celorlalţi. Tocmai de aceea Dum-nezeu îl binecuvântează în cer şi pe pământ. Iar numele său este pomenit cu admiraţie, peste generaţii, de toţi cei care îşi amintesc de el.  Aşa iubeşte oamenii un pustnic care a părăsit lumea şi s-a retras în deşert: avva Agathon.