Dragostea slujirii Bisericii şi neamului pe treptele împlinirilor rodnice

Ziua de 24 octombrie, când toamna blândă pare că se îngână cu primele zile răcoroase, este pentru Mitropolia Basarabiei o zi aidoma unei mari sărbători. În urmă cu 79 de ani, vedea lumina zilei pruncul Ion Păduraru, Mitropolitul Petru de astăzi.

Al treilea din cei șapte copii ai unei familii de buni creștini din sudul Basarabiei, unde pământul a fost brăzdat de tragica luptă de la Țiganca, fiul Anei și al lui Chiril Păduraru a fost crescut în timpuri grele, când puterea sovietică își ascuțea colții ideologici în trupul unui popor iubitor de Dumnezeu.

Parcursul nu i-a fost lin, căci încercările au fost numeroase, însă dragostea sinceră de Dumnezeu l-a ajutat să răzbească. Momentele în care fuiorul amintirilor se deapănă m-au făcut adesea martor al rememorărilor în care, lăcrimând, Părintele Mitropolit vorbea despre vrednica sa mamă, ce se ostenea ca lipsurile și greutățile să nu le știrbească bucuria copilăriei, iar tatăl, ca un neobosit stâlp, veghea asupra lor.

Mișcat de dragostea slujirii Bisericii, într-o perioadă dificilă, după finalizarea studiilor și împlinirea stagiului militar, în anul 1967, a fost admis la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din orașul Odesa.

În 1968, intră ca frate în Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din același oraș, iar un an mai târziu, este tuns în monahism alături de un alt novice, primind amândoi numele Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În chip proniator, fratele Ioan primește numele celui despre care Hristos a mărturisit: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), ca o prefigurare a rolului crucial pe care îl va avea în viața Bisericii din Basarabia, pe care nu a biruit-o nici un vânt potrivnic.

Nostalgia rememorării perioadei în care, după primirea darului diaconiei în anul 1970 și cel al preoției în 1973, a împlinit slujirea lui Hristos într-un context anevoios, cu nepregetată jertfă de sine, sub auspiciile unei ascultări necondițio­nate față de ierarhia bisericească a vremii, îl pune pe Înaltpreasfințitul Părinte Petru în lumina statorniciei. Adesea, primindu-i în audiență pe clericii tineri din cuprinsul Mitropoliei, le pune la suflet pilda acestei ascultări patericale.

Atât de temeinic și-a împlinit această menire de a se face „tuturor toate”, încât, deși străin de neam, despărțirea de satele românești din Transcarpatia ori de obștea Mănăstirii „Înălțarea Domnului” din Ciumalevo, Ucraina, a fost prilej de nenumărate lacrimi ale recunoștinței.

Cumințenia primilor ani a fost, de fapt, tăcerea în care Dumnezeu și-a pregătit slujitorul pentru lucrarea Sa. Tânărul râvnitor, cu ochi profunzi și scânteietori, va fi chemat peste timp înapoi acasă. Glasul pământului l-a adus în prag cu mijlocirea voievodului Ștefan cel Mare, spre a primeni zidirea de la Căpriana. Părea că monotonia își cerea tributul, iar șirul zilelor ce se scurgeau nu aducea nimic deosebit. Până într-o zi...

Venirea Patriarhului Alexei al II-lea la Chișinău a fost prilejul unor manifestări deosebite, iar momentul se cuvenea a aduce Basarabiei, nesigură în primii săi pași de după obținerea independenței, un dar: primii arhierei hirotoniți la Chișinău. Propuneri au fost multe, iar arhimandritul Petru Păduraru, proaspătul stareț al Mănăstirii Căpriana, a fost într-un final propunerea încuviințată, iar vestea, primită telefonic la o oră târzie, a fost o chemare aidoma unui oștean sub stindard.

Slujirea şi viețuirea sa sunt un mare dar pentru Ortodoxia din Basarabia.

Hirotonia sa în slujirea arhierească, la 1 septembrie 1990, a marcat încă un moment prin care Dumnezeu lucrează tainic în istorie. La acest moment a participat şi s-a rugat Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind primul din cei doi arhierei care au săvârșit rânduiala liturgică a purtării în jurul Sfintei Mese. Astfel a pecetluit Dumnezeu un arc peste timp: Înaltpreasfințitul Părinte Petru a fost legat de Patriarhul Teoctist prin amintiri depănate din fuiorul anilor și asumarea, cu dârzenie, a actului istoric de reactivare a Mitropoliei Basarabiei, iar de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, prin recunoștința sinceră a paternității slujirii arhierești și osteneala neobosită de a sprijini Ortodoxia dintre Prut și Nistru.

A urmat, apoi, slujirea în istoricul scaun de la Bălți. Duhul Mitropolitului Visarion Puiu s-a impregnat în conștiința proaspătului ierarh, ce s-a ostenit aidoma lui să zidească și să rezidească... Până astăzi, memoria acelor zile și emoția cuvintelor ce au rămas de strajă pe mormântul marelui ierarh pe care pribegia l-a purtat la Paris îi trezesc Înaltpreasfinției Sale profunde simțăminte.

În chip deplin, putem înțelege anvergura actului istoric din 1992 privind la Mitropolia Bucovinei ce astăzi are așternut praful nepăsării asupra ei, praf pe care doar Preafericitul Părinte Patriarh Daniel se ostenește să-l șteargă, luptându-se cu greutatea îndărătniciei omenești.

Au fost ani grei, cuprinși de lipsuri. Greu de înțeles pentru slujitorii de astăzi cum un mitropolit petrecea în chirie prin diverse locuințe din Chi­șinău, hărțuit de autorități, amenințat, neînțeles, sprijinit doar de rugăciune și de dragostea poporului. Cum altfel s-ar înțelege realitatea trăită de blândul Mitropolit al Basarabiei care, pornind la drum cu o mână de parohii, a slujit mult timp în condiții grele. Adesea, Înaltpreasfinția Sa își amintește cum, la prăznuirea Sfântului Dimitrie, hramul parohiei din satul Roșu, Raionul Cahul, liturghisind în biserica aflată în proces de edificare, fără acoperiș, au fost cuprinși de o ninsoare neprevăzută, dar s-au ostenit cu dragoste şi evlavie să săvârşeaşcă până la final Dumnezeiasca Liturghie.

Astăzi este vremea împlinirilor: sute de preoți alături de parohiile lor și biserici zidite din temelie, rămânând truda și osteneala anilor grei ce și-au pus amprenta și neîmplinirea unui ideal: retrocedarea zestrei înaintașilor, ce zace sub negura nepăsării.

M-am învrednicit în numeroase rânduri să-l descopăr în contexte informale pe cel dintâi ierarh al Mitropoliei Basarabiei reactivate. Am învățat de la el răbdarea și tactul gestului moale, negrăbit să ia decizii categorice, după cum, poate, uneori s-ar impune. Înțelepciunea sa nu se datorează doar anilor, ci în chip real a fost înzestrat cu ea, fiindu-i far călăuzitor pe o mare adesea învolburată. În contexte dificile, în care cugetul tineresc mă îndemna să caut soluții extrem de pragmatice, cuvântul Înaltpreasfinției Sale „am să pomenesc la Psaltire” era grabnic aducător de roadă. Sensibilitatea și lacrimile sale au fost adesea balsam pentru suflet. La blândul Mitropolit al Basarabiei m-a cucerit și puterea de a o lua mereu de la capăt, punând mereu început bun, găsind tăria de a reîncepe și a corecta greșeli, de a curăța răni și de a spăla memorii. Am înțeles că alegerea monahismului nu a fost un fapt întâmplător în viața sa. Iubitor al slujbelor și al rugăciunii, m-a surprins adesea cântând fragmente liturgice cu o acuratețe ce m-a smerit, iar cunoștințele de tipic și liturgică îl așază alături de alţi iluștri liturgiști. Fiecare din clericii Mitropoliei Basarabiei a văzut în inima sa chipul blândeții, iubind părintește pe preoți și familiile lor, înțelegându-le neputințele și durerile. Fiecare cădere ori poticnire a unui slujitor a primit-o ca o suferință personală, așezându-i în palmele rugăciunii pe fiecare în parte.

A fost întotdeauna milostiv și darnic întru toate. Doar o singură dragoste l-a făcut agonisitor: cea de cultură și de carte. Dintr-o sete neostoită de lectură duhovnicească, a adunat scrieri deosebit de prețioase, volume rare, cărți vechi, de care din păcate nu a avut parte în vremea tinereții sale. Adesea povestește cu durere de vremea în care cartea, mai rară decât azi, era nespus mai prețuită. Întrucâtva, obârșia acestei agonisiri îi este tot dragostea față de bunăcuviința casei lui Dumnezeu. A iubit croitoria odăjdiilor liturgice, multe din veșmintele pe care le poartă fiind cusute cu propriile mâini. Înaltpreasfinția Sa, fără ochelari, înșiră galoane și povești în fața unei bătrâne mașini de cusut, pe care a purtat-o peste tot în peregrinările sale.

Anii de astăzi îl găsesc la vremea secerișului unei roade bogate, după o trudă poate prea puțin înțeleasă de ceilalți, căci pastorația din Basarabia este specială.

Peste toate greutăţile vremurilor va trece, renăs­când din dragoste de Biserică și de neam, un ro­mân curat, căruia anii se cuvine a-i fi îndelungați.