Drama omului modern

▲Adevăratul paradox al acestui aspect îl constituie oamenii de ştiinţă, care încearcă să prelungească viaţa omului, iar când acesta decedează, este blamat sistemul sanitar, şi nu nepăsarea ▲

Renumitul misionar francez, Abbe Pièrre, afirma că lumea este bolnavă, că societatea suferă din cauza lipsei semenului, a fratelui - omul. Într-adevăr, cel mai de preţ lucru de care omul are nevoie este o relaţie de suflet, cu cineva care să-l înţeleagă, la vreme de necaz. În locul acestei comuniuni, omul este preocupat, mai curând, de griji pământene, influenţat de duhul lumii actuale, de tehnica ultrasofisticată care izolează oamenii unii de alţii. Fenomenul izolării omului a existat întotdeauna, însă ritmul modern actual favorizează şi mai mult izolarea fiilor pământenilor. Persoane în vârstă, părăsite, nemaifiind rentabile, nemaiposedând bunuri de valoare care ar reprezenta interes, cum s-ar mai putea oare ca aceste persoane să aştepte pe cel ce l-ar milui, cum zice psalmistul: „Am aşteptat pe cel ce m-ar milui şi nu era şi pe cei care m-ar mângâia şi nu i-am aflat“ (Ps. 68, 24). Drama acestei singurătăţi a exprimat-o şi Mântuitorul pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?“ (Mt. 27, 46). Acest suspin divin dovedeşte că Hristos-Domnul, prin natura Sa omenească, Şi-a asumat singurătatea-n suferinţă, asemenea oricărui om - „omul Christic“, cum zice Sf. Irineu al Lugdunumului. Mărturie concretă de izolare este şi pensionarul, aparent liniştit; bătrâneţea, însă, înseamnă deja izolare. Este concludent, dacă ne gândim cum, în timpul caniculei din 2003, la Paris, au decedat 15 mii de persoane în vârstă, decedate de două ori: o dată datorită căldurii exagerate, apoi răcelii sufleteşti exagerate a semenilor. Această dramă a caniculei a culminat cu nerecunoaşterea de către aşa-zişii apropiaţi ai celor 400 de cadavre înmormântate de primăria Parisului în cimitirul săracilor, dramă mai gravă decât canicula în sine. Am mulţumirea sufletească că am putut face un pelerinaj la acest cimitir, rostind o rugăciune de „veşnică odihnă“ acestor oropsiţi ai soartei. Adevăratul paradox al acestui aspect îl constituie oamenii de ştiinţă, care încearcă să prelungească viaţa omului, iar când acesta decedează, este blamat sistemul sanitar, şi nu nepăsarea. Tehnica informativă, prin intermediul internetului, acordă insului omenirea întreagă, însă el rămâne străin celui din preajmă, căruia să i se adreseze direct, de la inimă şi de la suflet. Spre exemplu, la o conferinţă, în timpul unei pauze, unii participanţi se retrag cu portabilul la ureche, în loc să schimbe o vorbă cu cel din preajmă. Când se găseşte la domiciliu, cetăţeanul stă ore în şir în faţa ordinatorului sau a televizorului, fără a găsi o clipă pentru o vorbă cu vecinul de vis-a-vis. Despre vizite reciproce între vecini nici nu se pune problema, aceştia complăcându-se în totală izolare a unora faţă de alţii, trăind necunoscându-se şi murind neregretându-se - drama izolării omului de către om. Dacă ne-am referi la corespondenţa electronică, aceasta reprezintă un progres fantastic, dar care totuşi izolează oamenii unii de alţii. Aceasta dovedeşte că ceea ce din punct de vedere tehnic s-ar părea avantajos, nu este întotdeauna şi benefic. Acelaşi lucru se poate constata despre căsătoriile încheiate pe internet, nu adesea reuşite. Omul fiind „fiinţă necunoscută“, sufletul, mai ales, nu poate fi cunoscut decât numai de „Ştiutorul inimilor“ (Ioan 2, 25). Apoi, lucrul la domiciliu, care se practică azi, comod de altfel, păgubitor însă din punct de vedere colegial, munca având, prin excelenţă, caracter social. Marea dramă este şi a persoanelor excluse din societate: cei fără domiciliu fix, şomerii, în căutarea cu disperare a unui loc de muncă, ocupat de tehinca modernă. Tinerii, uneori, negăsind de lucru, sunt întreţinuţi de părinţi sau de bunici. Aceasta dovedeşte că nu există răspunsuri tehnice pentru problemele de natură socială. Este ca şi cum i s-ar oferi unui copil o bomboană, în loc de gesturi concrete de afecţiune care, dacă îi lipsesc omului în copilărie, îl marchează toată viaţa. Prin urmare, problema zilei de mâine este determinată mai cu seamă de diviziuni sociale şi de golul spiritual al unei societăţi în care puterea economică se dovedeşte incapabilă să dea răspunsuri concrete vieţii, oamenii având nevoie de relaţii sociale cu sensuri valabile existenţei lor. Adevăratul semn al existenţei este acela al inimii omului, al locului pe care el poate să-l ofere semenului său în inima sa şi reciproc. Această reciprocitate de sentimente constituie pilonii adevăratei existenţe, cea veritabilă, cea dreaptă şi echitabilă. Marea dramă a societăţii actuale constă în faptul că omul suferă de lipsa celuilalt, pe care-l caută cu disperare, fără a-l afla. N-ar fi exclus ca aceştia să se caute reciproc, asemenea gemenilor rătăciţi în lume, care se caută o viaţă întreagă fără a se găsi. Să nădăjduim că oamenii de mâine poate se vor regăsi activând mai puţin, dar cu rezultate mai bune ale ostenelii lor. Oamenii de mâine vor fi poate mai puţin egoişti ca cei de azi şi mai sufletişti în relaţiile cu fraţii lor de obârşie şi credinţă. Fără acest umanism concret, viaţa îşi pierde sensul, de vreme ce are nevoie urgentă de afectivitatea interumană, căci „Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate“.