Dreapta socoteală şi sălăşluirea Duhului la avva Antonie

Avem în Pateric două apoftegme (e vorba de povestirile 28 şi 30 despre avva Antonie) care dau mărturie privind măsura la care ajunsese marele pustnic. Iată prima dintre povestiri: "Un bătrân a cerut lui Dumnezeu să-i vadă pe părinţi. Şi i-a văzut pe toţi, în afară de Antonie. Atunci întreabă pe Cel care i-i arătase: "Unde este avva Antonie?". I-a răspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este şi el".

Revelaţiile, descoperirile dumnezeieşti, deşi extraordinare pentru majoritatea lumii, au ajuns fapte cotidiene pentru părinţii îmbunătăţiţi ai pustiei. Pentru cei mai mulţi dintre noi, obişnuiţi mai degrabă cu tăcerea lui Dumnezeu decât cu glasul lui, însuşi faptul că Domnul răspunde prompt întrebărilor asceţilor pare o minune. Neobişnuitul povestirii citate mai sus nu stă aici. Neaşteptată este situarea Sfântului Antonie mult deasupra celorlalţi bătrâni nevoitori. Pentru smerenia sa, avva Antonie ajunsese să se asemene cu Dumnezeu mai mult decât toţi cei din vremea lui. Tocmai de aceea, când un părinte întreabă de ce Antonie nu este în rând cu ceilalţi călugări, i se răspunde că pustnicul este acolo unde este şi Dumnezeu. A încerca o explicare detaliată a acestor cuvinte implică riscul alunecării pe panta periculoasă a presupunerilor. Un lucru este însă cert. Apoftegma 28 ne arată cât de preţuit a fost Antonie de Dumnezeu şi de cât de mult respect s-a bucurat acesta din partea a generaţii întregi de monahi. Din această aşezare a avvei Antonie decurge şi greutatea cuvintelor sale. Dacă apoftegma 28 ni-l arată pe Antonie înaintea lui Dumnezeu, ceva mai jos, apoftegma 30 ni-l prezintă pe acelaşi sfânt în conştiinţa contemporanilor săi, o descriere ce s-a păstrat până astăzi: "Spuneau unii despre avva Antonie că era purtător de Duh, dar nu voia să vorbească din cauza oamenilor. Putea descoperi cele întâmplate în lume, în prezent şi în viitor" (apoftegma 30). La măsura înaltă la care ajunsese avva Antonie, Duhul lui Dumnezeu sălăşluia în permanenţă în el. Înduhovnicirea se descoperă prin darurile sau harismele pe care le dobândeşte cel care poartă Duhul Sfânt. Cunoaşterea harismatică a Sfântului Antonie nu doar că depăşeşte limitele temporale, dar capătă independenţă faţă de timp. Unindu-se cu Dumnezeu în veşnicia Sa, Antonie "putea descoperi cele întâmplate în lume, în prezent şi în viitor". Şi totuşi, deşi ajunge la o asemenea măsură a cunoaşterii, adesea îl vedem pe Antonie frământat de întrebări pe care le pune înaintea Domnului. Foarte adesea primeşte răspunsuri, chiar dacă nu de fiecare dată cele scontate (vezi Antonie 2). Darul cunoaşterii izvorâte din prezenţa Duhului nu este nici motiv de mândrie şi nici pricină de sminteală (pentru sine sau pentru alţii). Tocmai de aceea îl vedem folosindu-se cu deosebită precauţie de acest dar, pentru că "nu voia să vorbească din cauza oamenilor". Pe de o parte, nu voia să se ia prea în serios, riscând să considere darul mai mult decât e şi să se mândrească. Pe de altă parte însă nu voia ca oamenii să-l cinstească peste măsură pe el, pe omul Antonie, în locul lui Dumnezeu, izvorul darului. O echilibristică discretă pe care o găsim la mulţi părinţi duhovniceşti, din vechime şi până azi.