Dreptul la mântuire

Vorbim adesea despre drepturile noastre. Le cunoaștem și trebuie să le cunoaștem. Trăim într-o perioadă istorică și o societate care ne sunt prielnice din acest punct de vedere. Da, avem dreptul să fim respectați, să fim liberi, succint spus, să fim noi înșine, să nu ne ascundem și nici să nu ne fie teamă să visăm. Credem într-un viitor al nostru, caracterizat prin certitudinea că strădaniile noastre se vor materializa prin împlinirea viselor. Dar, gândindu-ne la viitorul nostru, la ceea ce visăm și la ceea ce credem, greșim mărginindu-ne doar la sistemul juridic de valori și de precepte. Învierea Domnului ne cheamă să ne dorim și să năzuim la mai mult. Acest plus de rațiune, de hărnicie spirituală și de speranță se reflectă în ceea ce putem defini ca fiind dreptul nostru la mântuire. Ca orice drept, și acesta se îmbină cu îndatoriri. Stăruința în rugăciune, repetarea necontenită a faptelor bune, speranța și credința pot fi considerate ca fiind îndatoriri. Spre deosebire de alte îndatoriri, acestea sunt însoțite de iubirea divină, de certitudinea că ele ne duc pe calea reușitei sigure. Din acest motiv, ele depășesc stadiul de simple precepte, deci îndatoriri și pot, dacă le împlinim stăruitor, să devină viață adevărată, trăire, în sensul dat acestui cuvânt de Sfinții Părinți. Aprindeam acum câteva seri lumânarea, luând lumina noii speranțe. Oare ne gândeam că dincolo de căldura evidentă pe care o simțeam în obraz privind flacăra ce creștea topind ceara, primisem o altă căldură și o altă lumină, infinite și vindecătoare? Învierea este început, este noua dimineață a vieții noastre, curată așa cum sunt diminețile senine, cu aer proaspăt, cu cerul care se descoperă după trecerea nopții, care se reface, se umple de soarele dimineții, descoperindu-ne cele mai îndepărtate unghiuri din înălțimea neantului, rămase ascunse până acum. În acest nou timp, cel al unei secunde zero, când soarele răsare după Noaptea Sfântă, trebuie să ne gândim la îndatoriri, la cucerirea vieții adevărate, la strădania ca acum cu adevărat să împlinim tot ceea ce am promis la spovedanie. Fiindcă a lua în serios îndatorirea de a lupta pentru mântuire înseamnă să încercăm să fim altfel decât au fost Adam și Eva.

Sfântul Apostol Toma nu a fost necredincios. Nu, el a înțeles care ne este menirea, de a vrea să fim siguri de credința noastră, de a cere Domnului ajutor când ne îndoim, când prea omeneasca slăbiciune a neîncrederii ne dă târcoale, așa cum lupii fioroși apar, devin vizibili, în iernile geroase. Domnul nostru Iisus Hristos i-a fost lui Toma aproape, l-a înțeles, l-a chemat să vadă și să pună mâna pe rănile închise și doveditoare. Cărui om i s-ar fi închis atât de repede asemenea răni înfiorătoare? Doar lui Iisus Hristos, om adevărat, dar și Dumnezeu adevărat. Tot așa, El ne va vindeca, dacă știm să rămânem aproape lângă El, așa cum a făcut Toma. Toma a văzut rănile, le-a pipăit și a rămas lângă Domnul. „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința, sunteți încă în păcatele voastre” (1 Cor. 15, 14), le scrie Sfântul Apostul Pavel corintenilor. „Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți. Că, de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morților” (1 Cor 15, 20-21).

Ne rămâne să ne gândim dacă vrem să stăm drepți în fața îndatoririlor noastre. Chiar și îndoiala poate fi binecuvântată dacă este promisiune că vom face mai bine. Dumnezeu ne va arăta, și ne va arăta iarăși, de infinit de multe ori, că numai prin El vom învinge. Avem un drept la mântuire. Înțelegând această realitate eternă, primim pe deplin bucuria Învierii și înțelegem sensul adevărat, sfânt, binecuvântat al sărbătorii. Și să-l iubim pe Sfântul Toma, cel care ne aduce aproape de Domnul, învățându-ne să dorim să știm de ce trebuie să credem și să dorim să avem numai fapte bune și curate. Hristos a Înviat!