Drumul către Lumină
În multe rânduri m-am adăugat şi eu nenumăraţilor pelerini din toată lumea păşind pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos, în Ierusalim - Cetatea martoră a mântuirii noastre. După un astfel de pelerinaj, rămâi cu impresii plăcute şi unice. Adeseori folosim cuvinte mari, fără ca ele să poată exprima ceea ce simţim. Aşa putem spune şi despre pelerinajul din Ţara Sfântă; o stare sufletească negrăită, nemaiîntâlnită, o sfântă emoţie amestecată cu sentimentul de nevrednicie şi vinovăţie pe care un om obişnuit îl încearcă atunci când urmează paşii Fiului lui Dumnezeu, Unul din Treime, Care a luat trup şi S-a făcut om, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.
Despre Ierusalim s-a scris mult şi se va mai scrie încă. Descrierea Sfintelor Locuri, impresii de călătorie, elogii au apărut şi la noi în mai multe rânduri.
Ca şi ceilalţi pelerini, am trăit la Ierusalim ceasuri de veritabile bucurii care, poate, sunt greu de transpus în cuvinte. Oricine ajunge la Ierusalim, cetatea cea mai cunoscută din istoria mântuirii şi din întreaga umanitate, e răscolit de sentimente diferite care îi copleşesc fiinţa, oricât ar fi de nepăsător la prima vedere. Mai întâi este bucuria unei călătorii pe urmele paşilor Domnului vieţii noastre, prin a Cărui milă toţi ne-am vindecat, Păstorul şi Mielul, Care ne-a oferit posibilitatea de a fi şi noi, după har, fii ai lui Dumnezeu. Este apoi întâlnirea cu istoria, într-un spaţiu în care s-a scris cu adevărat istorie. Aici, aproape fiecare piatră are câte ceva de spus, iar dacă oamenii vor tăcea, pietrele vor striga. Nu putem uita nici acel sentiment de nevrednicie că tu, un biet muritor, păşeşti pe drumul Golgotei, chiar în ziua Vinerii Mari şi auzi ecourile îndepărtate ale gloatei care striga „ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“...
Mai poate fi şi mulţumirea sufletească de a te afla la Ierusalim pentru a face rugăciuni pentru cei din neamul tău şi pentru a fi martor la venirea unei lumini care nu-i din lumea aceasta, dar care ne aduce aminte, iară şi iară, să umblăm în lumină: „Deci le-a zis Iisus: Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus şi, plecând, S-a ascuns de ei“ (Ioan 12, 35, 36).
Dar nu despre aceste bucurii şi nici de descrierea locurilor amintesc acum. Vreau să spun doar câte ceva despre felul în care pelerinii români au petrecut Sfintele Paşti şi zilele premergătoare acestei slăvite sărbători.
Numărul pelerinilor români a fost foarte mare. Mulţi clerici, monahi, monahii şi credincioşi din toate zonele ţării au ţinut să meargă în Cetatea Ierusalimului. Sfintele slujbe, la care au participat oameni din toată lumea, au început în Sâmbăta lui Lazăr cu Sfânta Liturghie şi procesiunea de la Casa Mariei şi a Martei până la Mormântul lui Lazăr din Betania. Pe înserat a avut loc o altă procesiune de la casa Betfaghe la Ierusalim, cu stâlpări de finic şi ramuri de măslin, ca şi acum două mii de ani, la întâmpinarea Mântuitorului la Poarta de Aur a Cetăţii.
La toate slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi, pelerinii români, alături de ceilalţi, au recapitulat evenimentele petrecute „pentru noi şi pentru a noastră mântuire“. La Sfântul Mormânt, la Pretoriu, la Golgota şi în alte părţi se vedeau ştergare tradiţionale româneşti aduse de credincioşii noştri. În Vinerea sfântă, cum sfinte sunt toate vinerile care ne aduc aminte de jertfa Celui care ne-a iubit, în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt, mii de oameni veniţi de departe, din toate colţurile lumii, Îl căutau pe Domnul, în ziua răstignirii Sale. Fără să vrei, priveşti alături şi auzi felurite grăiri ale unor oameni pe care n-ai să-i mai întâlneşti vreodată. Am asemănat atmosfera cu aceea prezentată de cartea Faptele Apostolilor în capitolul al II-lea, la ziua Cincizecimii când erau „parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!“ (Faptele Apostolilor 2, 9-11).
Ca şi atunci, în zile de mare praznic, oameni din lumea mare au venit în mod special, având credinţa că-L întâlnesc pe Domnul, Care priveşte spre ei cu bunătate, cum a privit spre mulţimile care-L înconjurau în vremea mântuitoarei Sale propovăduiri.
Biserica Sfântului Mormânt primeşte în această zi multe procesiuni ortodoxe, romano-catolice, copte, armeneşti, ale etiopienilor şi altele. Poliţiştii, ajutaţi de metodele specifice, stăpânesc cu greu mulţimile care sunt dornice să intre în cea mai cunoscută biserică din lume. Se vede de departe că spaţiul nu-i poate primi pe toţi şi de aceea se observă întotdeauna dezordine, gălăgie, înghesuială, neorânduială. De altfel, nu cred că ai putea împăca mulţimile, aşa cum a făcut-o odinioară Domnul când acestea Îl îmbulzeau şi doreau să audă de la El cuvintele vieţii veşnice.
În Sâmbăta cea Mare la prânz, după multe ceasuri de aşteptare, de priveghere şi de rugăciune, am fost şi noi, românii, martorii celei mai mediatizate minuni din Cetatea mântuirii: venirea Sfintei Lumini. La Betleem şi în împrejurimi se află o importantă comunitate de credincioşi ortodocşi arabi (adevăraţii băştinaşi ai Patriarhiei Ierusalimului) a căror prezenţă numeroasă (şi zgomotoasă) am remarcat-o în ziua Sâmbetei Sfinte şi Mari, la Ierusalim, în rotonda Sfântului Mormânt. În stilul lor specific, cu tobe şi strigăte puternice, care pot fi interpretate altfel de necunoscători, cereau insistent să vină din Cer Sfânta Lumină. Am slujit la momentul (Vecernia) coborârii Sfintei Lumini, în soborul prezidat de Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi al întregii Palestine.
Mărturiile veacurilor trecute despre venirea Luminii sunt cutremurătoare. De pildă, Sfântul Narcis, episcop al Ierusalimului la sfârşitul secolului al II-lea, într-o noapte de Sfintele Paşti, după ce s-a terminat untdelemnul din candelele Sfântului Mormânt, l-a înlocuit cu apă şi totuşi, spre uimirea mulţimilor, ele au ars în continuare. Mai târziu, în secolul al X-lea, un jurist arab, Ahmed ibn al-Kassa, face una din primele referiri la proprietăţile miraculoase ale Sfintei Lumini: „Deşi e aprinsă, lumânarea nu te arde“. Apoi, în anul 1187, însuşi sultanul Salah al-Din vine la Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare pentru a vedea minunea. El va stinge candelele cu mâna sa, dar acestea se aprind din nou. Ştirea este menţionată în Itinerarium Peregrinorum et Gesta Regis Ricardi.
În plus, Ioan VI Cantacuzino scrie la 1360: „În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo, cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei candele aflate la Mormântul lui Hristos“. Şi, lucru şi mai minunat, în anul 1580, în timpul ocupaţiei otomane a Ierusalimului, armenii bogaţi din Ierusalim au plătit sultanului ca să oficieze slujba în locul Patriarhului grec Sofronie al IV-lea. Acesta a fost silit să rămână cu credincioşii în afara Bisericii Învierii. În timp ce se rugau, săvârşind rânduiala obişnuită a slujbei, Sfânta Lumină a despicat o coloană de marmură de la intrare, existentă şi azi, şi din acea crăpătură toţi au aprins lumânările. Tounom, un muezin musulman, a văzut minunea şi s-a convertit la ortodoxie. A fost ucis pe loc de ceilalţi musulmani, şi este pomenit în calendarul ortodox ca sfânt mucenic.
Biserica ne-a îndemnat stăruitor, mai ales în perioada de pregătire a Postului Păresimilor, să lepădăm lucrurile întunericului, să ne îndreptăm viaţa şi să-L urmăm pe Domnul. Sunt multe feluri de lumini care ne pot împodobi sufletul: lumina credinţei, lumina iubirii, lumina faptelor bune. Cel care se încununează şi cu Lumina Învierii poate fi considerat, cu adevărat, un om binecuvântat.
În noaptea Învierii, la Biserica românească şi în spaţiul dimprejurul ei s-au adunat pe lângă pelerini mulţi români rezidenţi în Israel. N-au uitat de cea mai mare sărbătoare a noastră şi au cinstit-o venind, unii, de la distanţe apreciabile. Acestea sunt bucuriile care rămân printre tristeţile care ne înconjoară.