Drumul către veşnicie
Sfinţii Părinţi au subliniat adesea că moartea este un accident în creaţie. Ea a intervenit ca urmare a căderii omului. Însă dincolo de caracterul ei de pedeapsă, moartea devine mijlocul prin care creştinul îşi dobândeşte viaţa. Paradoxal, moartea este cea care dezvăluie adevăratul sens al vieţii. De aceea şi sfinţii sunt pomeniţi în ziua morţii lor. Fiindcă atunci s-au născut pentru viaţa veşnică.
Moartea este de fapt începutul vieţii cu adevărat. Acesta este şi scopul bisericii luptătoare, accesul la cea triumfătoare, din cer.
Părintele Stăniloae enumeră mai multe motive pentru care Dumnezeu a lăsat moartea: ca să nu fie răutatea fără de sfârşit; pentru ca oamenii să nu rămână limitaţi în cunoaşterea monotonă a acestei lumi; fără moarte, patimile ar fi mereu în vigoare.
Aşadar moartea depăşeşte statutul de blestem. Blestemul se transformă în binecuvântare. Dar nu pentru că Dumnezeu s-ar fi răzgândit hotărând să nimicească cu totul impactul pe care moartea îl are asupra noastră, ci mai degrabă aici, iubirea depăşeşte sentinţa. Iată cum prezintă Mitropolitul Antonie de Suroj moartea redând un dialog avut cu tatăl său. La finalul convorbirii celor doi, tatăl i-a lăsat ca testament următoarele cuvinte: „Ţine minte, fie că trăieşti, fie că mori – este de prea mică importanţă. Ce contează cu adevărat şi ar trebui să conteze şi pentru tine şi pentru alţii este pentru ce raţiune trăieşti şi pentru ce cauză eşti gata să-ţi dai viaţa“. (Adaptare după un fragment din vol. „Viaţa, boala, moartea“, Mitropolitul Antonie al Surojului, Editura Sfântul Siluan, 2010).