Duh și duhuri

Un articol de: Răzvan Bucuroiu - 23 Feb 2026

Marți, 24 februarie, este prăznuirea unui sfânt ro­mân pe care l-am cunoscut: Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu. Nevoitor vreme de 33 de ani în Muntele Athos, acest călugăr român a reprezentat chin­te­sența monahismului carpatin dintotdeauna: deschidere către oameni, asceză netrufașă, sfătoșenie, rugă neîncetată, respect față de cultură, ascultare față de ierarhie. Atât de firească era trăirea ortodoxă a legen­darului stareț român, încât și mona­hii greci căpătaseră o anumită evla­vie față de persoana sa.

Am fost pelerin la Athos și găzduit de însuși gheronda Petroniu vreme de câteva zile, adulmecându-i în tihnă atmosfera duhovnicească a persoanei sale deosebite. Mai întâi de orice, cu părintească dragoste ne-a întrebat cum am călătorit, dacă suntem obosiți, însetați, flămânzi etc. - adică s-a asigurat că nu ratează nici un punct al mântuirii enunțat în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Apoi ne-a întrebat inocent ce mai e prin lume? Cum mai sunt creștinii? Care mai e starea generală a oamenilor? Care sunt necazurile lor? Deși știa bine toate aceste lucruri din roiurile de pelerini pe care le primea la Schitul Prodromu, totuși a avut răbdarea și curtoazia să ne întrebe și pe noi. Așa am sesizat că politețea, buna creștere, cei şapte ani de acasă erau valori așezate la loc de cinste în ființa sa. Delicat, afabil, te lăsa pe tine să vorbești; nu exprima verdicte din prima suflare, nu căuta să-și impună perspectiva proprie, deși era doldora de carte - nu numai teologie! Nu boscorodea, nu afurisea, nu bombănea lumea cea haină, loc al pierzării și antecameră a antihristului. Lumea era considerată bună ca fiind a lui Dumnezeu, iar oamenii perfectibili. Ehe, ce om sfânt, ce suflet generos și atent cu mântuirea celuilalt...

Am avut parte și de o lecție de tact duhovicesc și îngăduință față de neputințele celuilalt. Mai precis ale unui frate „aprins de râvnă” care s-a găsit să-l admonesteze pe părintele stareț - adică pe Sfântul Cuvios Petroniu - că unul dintre pelerini este „doar creștin”, nu este creștin ortodox. Numai cuvântul creștin le dă fiori unora din Athos, deoarece nu le ajunge atât cât aud ca declarație confesională, ci vor să afle musai ce fel de creștin? De care? De-al cui? Părintelui Petroniu aceste chestiuni nu-i creau insomnii, însă a știut să aplaneze conflictul cu acel zelot îmbrățișându-l și șoptindu-i la ureche că, dacă omul a venit acolo cu dorința sinceră de căutare a lui Hristos, apăi cine e el să-l poată opri? Nu l-a pus la canon pe tulburat, nu l-a ignorat, nu l-a repezit cu o vorbă tăioasă, nu l-a muștruluit public pentru faptul că i-a cerut socoteală chiar lui, starețului. Ci l-a îmbrățișat cu putere!

Ca mai ieri am fost din nou în Athos și am făcut cunoștință cu un faimos monah, trăitor în chiliile românești care gravitează în jurul Schitului Lacu. Nu ne cunoșteam direct, ci doar din prestațiile fiecăruia în diferite medii de exprimare publice. După obișnuitul salut, am primit frontal un rechizitoriu asupra demonismului lumii din care veneam, asupra căderii ei ireversibile, asupra felului cum creștinii abjură de la mărturisirea publică a credinței lor. Uimit de anvergura discursului și a exemplelor punctuale din lumea digitală, IT & C, media & PR, BigPharma & food industries, banking & social politics, am bătut în retragere, degajând în fața unei discuții care numai liniștitoare, necum duhovnicească, nu era. Totul era ciupit de streche, atins de diavol, maculat de oculta mondială. Până și creștinii ortodocși trăiesc în antecamera infernului, pe când toți ceilalți eretici (vreo 2 miliarde) au făcut deja cunoștință cu talpa iadului.

Ce am înțeles eu de aici? Faptul că sfântul te învață ce e bine și ce e rău, lăsându-te pe tine și conștiința ta să acționeze în mijlocul lumii. Războiul e al tău, nu e al lui... în numele tău. Îți insuflă optimism, se roagă dimpreună cu tine, se sme­rește în fața lumii și a necazurilor ei. Pe când ceilalți viețuitori au alte deprinderi și obișnuințe: nu s-au lepădat complet de lume, ci poartă lumea în ei înșiși, ca pe-o rană. De aici nevoia permanentă de a se curăța de otrăvurile ei, de a-i curăța și pe alții, fie și cu anasâna.

Sfântul Cuvios Petroniu, care este prăznuit mâine, avea seninul cerului în privire, dulceața vorbirii tihnite, trăinicia firului duhovnicesc de la marii rugători. Era tipul monahului etern, sfătos, mintos, răbdător, înțelegător. Tocmai acest duh autentic ar trebui să reintre în drepturi urgent în mănăstirile noastre, atât la cele din țară, cât și în așezămintele athonite.