Duhovnicia, mai mult decât „spiritual guidance”

În Ortodoxie, duhovnicul pare a reprezenta, mai ales privit din afară, cam ceea ce ar fi „maestrul spiritual” pentru alte zone culturale sau religioase. Vom vedea însă că, în bună parte, e diferit şi, în orice caz, reprezintă mult mai mult decât atât. Cum la noi, în limba română cel puţin, există o diferenţă importantă de nuanţă semantică între „spirit” şi „duh”, am putea să ne folosim de ea şi să spunem că duhovnicul este un „maestru în duh” al ucenicilor sau al fiilor săi duhovniceşti. De aici derivă necesitatea ca el să fie, în sensul cel mai înalt al expresiei, un „director de conştiinţă”, dar nu unul care îţi poartă silit conştiinţa într-o direcţie, fie ea şi bună, precum un căţel într-o lesă, ci unul care ţi-o formează, care te conduce la a-ţi pune într-o corectă şi rodnică lucrare libertatea de conştiinţă.

Noi mai legăm duhovnicia de starea de sfinţenie. Căutăm la duhovnici în primul rând sfinţenia lor, sfinţenie pe care ei nu şi-o recunosc, dar pentru care este cât se poate de plauzibil ca rugăciunile să le fie mai degrabă împlinite de Dumnezeu. Pe de o parte, pentru viaţa pe care o duc, pe de alta, pentru că ştiu mai bine ce şi cum să ceară, ce se cuvine să ceri de la Dumnezeu. În legătură cu un astfel de duhovnic te simţi mai puternic şi mai la adăpost, rugăciunile lui îţi sunt ca nişte contraforţi care te sprijină să nu cazi, ca o mână întinsă care te ajută să te ridici mai repede dacă totuşi ai căzut.

Într-o exprimare mai liberă, s-ar putea spune că duhovnicul încercat este o „pilă” bună la Dumnezeu şi, prin urmare, el te poate scoate, uneori aproape miraculos, din diferite situaţii dificile. A spune că e o „pilă” nu înseamnă a crede că el face un simplu „trafic de influenţă”, cum se întâmplă în societatea lumească. Intervenţia lui nu are nimic magic în ea. Aşa ceva nu merge la Dumnezeu. Duhovnicul încearcă totdeauna să te ralieze la eforturile sale ascetice, să-ţi construiască acea structură internă care să te ajute, în mod normal, să te ţii, cât de cât, singur pe picioare. El îţi va cere să adaugi rugăciunile tale la rugăciunile lui, asceza ta la asceza lui. El nu poate face totul, lipsit de colaborarea celui care vine să-i ceară ajutorul. El poate numai să ajute, adică să adauge mult la puţin, dar trebuie să existe acel puţin la care să adauge. Căci întotdeauna el îşi va lua ca sarcină partea cea mai grea a poverii.

Însuşirile unui mare duhovnic provin şi dintr-o mare experienţă de viaţă. Dar, în cazul acesta, când spunem viaţă, nu ne referim la frecuşul de zi cu zi pe care-l presupune parcursul nostru prin această lume sau la nenumăratele întâmplări din care învăţăm (dacă învăţăm!) câte ceva şi să ne formăm acel bagaj de învăţăminte pe care-l numim experienţă. E vorba de viaţă în sensul cel mai înalt, major, e vorba de Viaţa-Hristos („Eu sunt... Viaţa” – Ioan 14, 6), deci de o „experienţă de Viaţă”, la care, desigur, se poate adăuga cu folos şi ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin această exprimare.

Marele duhovnic este cel la care aleargă credinciosul ajuns în momente de cumpănă, aflat în postura de a fi obligat să ia o hotărâre decisivă pentru cursul viitor al vieţii sale, deci în faţa unor decizii grave. El caută atât sfatul duhovnicului, cât şi, mai ales, un ajutor spre luminare, în vederea descurcării ghemului de variante, de posibilităţi de a hotărî, astfel încât să ajungă la hotărârea cea mai bună.

E celebru cazul Sfântului Ştefan cel Mare care, după bătălia de la Războieni, într-o situaţie disperată atât pentru el, cât şi pentru ţara lui, aleargă la patrafirul şi la sfatul Sfântului Daniil Sihastrul. De multe ori se poate ca sfatul să nu-ţi vină direct şi explicit de la duhovnic, însă în prezenţa lui şi prin rugăciunile lui să te luminezi şi să te clarifici.

Desigur, tot la marele duhovnic caută omul mângâiere, întărire în viaţa sa duhovnicească, ajutor pentru a se mai dezbăra de păcate.

Importanţa unui mare duhovnic se vădeşte şi din măiestria cu care ştie să administreze epitimiile. El nu va face din ele atât un mijloc de plată pentru păcatele săvârşite (fără să neglijeze această componentă, nu va accentua pe ea), cât unul de vindecare şi de restaurare a sufletului celui păcătos. În acelaşi timp, un duhovnic slab ori va aplica mecanic, sau chiar otova, nişte canoane prestabilite, ori nu va da deloc canoane, adesea din cauza propriilor păcate, de o gravitate comparabilă, pe care nu şi le canoniseşte. Când, în unele cazuri, un mare duhovnic te scuteşte de canon, o face după o atentă cântărire a tuturor datelor şi a implicaţiilor lor şi, în orice caz, preia asupra lui o bună parte din datoria ta, în timp ce un duhovnic slab, când face acelaşi lucru, el te lasă, de fapt, de izbelişte, ceea ce poate conduce, în cele din urmă, la a te prăbuşi sub suma ta nesfârşită de păcate, de care nu mai ajungi să te cureţi cu adevărat şi, până la urmă, poate nici măcar să le realizezi în reala lor gravitate.

Sunt mai mulţi duhovnici mari decât suntem noi, în general, tentaţi să credem, dar, în mod sigur, întotdeauna mai puţini decât ar fi nevoie pentru nevoile unui moment istoric de criză.

Ceea ce am spus până acum se referă la marii duhovnici, ajunşi ca atare în urma unor îndelungi eforturi ascetice personale, purtate în umbra bine povăţuitoare a Bisericii, dar, în mod sigur, şi datorită unui anumit dar, cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, de a fi clarvăzători în cele duhovniceşti. Cu toate acestea, creştinul trebuie să ajungă la conştiinţa faptului că, în ultimă instanţă, el se spovedeşte la Dumnezeu şi că preotul respectiv, oricât de bun sau rău, nu este în cursul Tainei decât un asistent şi un martor.