Duhul minciunii
Necurăția minciunii cuprinde tot mai multe suflete, influențând gândirea și modul de acțiune al acestora. Acest flagel, care poate avea consecințe incalculabile, este protejat, încurajat și chiar prezentat drept un instrument iscusit de avansare personală și socială. Însă învățătura Bisericii, care rămâne fidelă Adevărului, se opune cu tărie minciunii și efectelor ei devastatoare asupra sufletului omenesc.
Când le vorbea iudeilor despre importanța Adevărului și despre eliberarea sufletească pe care o aduce, Mântuitorul le-a adăugat și aceste cuvinte de avertizare cu privire la satana care, „de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Minciuna este o patimă care poate fi repetată foarte ușor într-o multitudine de situații până la a ajunge să convingă și persoana care ajunge dependentă de ea că este mult mai folositoare chiar și în comparație cu adevărul. Înrobirea falsității se mărește atât de mult încât chiar și atunci când spune adevărul un om mincinos îl pune în slujba patimii care îl stăpânește și care se opune din răsputeri unei vieți în duh și adevăr. Înțeleptul rege Solomon ne avertizează: „Buzele cele grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului, iar cei ce făptuiesc după adevăr sunt plăcerea Lui” (Pilde 12, 22). Dar cine mai ascultă cuvântul adevărat al unui înțelept atunci când întreaga sa viață este una dedicată păstrării și propagării unei imagini false, întemeiată pe minciuni repetate la nesfârșit?
Desfigurarea sufletească a omului mincinos
În omul înrobit de această patimă nu putem avea niciodată încredere. Este o dovadă indubitabilă nu doar a unei decăderi spirituale, ci și a faptului că omul respectiv denotă lipsă de caracter. Când a fost întrebat care este calitatea în lipsa căreia nici un om nu poate fi angajat, indiferent de toate celelalte însușiri bune pe care le-ar avea, un mare profesor de management a răspuns tranșant: caracterul. Cel lipsit de caracter va provoca doar daune semnificative pe termen lung oriunde ar fi integrat, iar minciuna va fi arma sa principală de care se va folosi permanent pentru a prospera în mod egoist. Omul nesincer este, așadar, atât lipsit de caracter, cât și nedemn de încrederea oricui activează în jurul lui. În plus, va fi dornic întotdeauna să trădeze pe cei din jur pentru a-și servi propriile interese. Psalmistul ne vorbește despre astfel de oameni, zicând: „S-au sfătuit să doboare cinstea mea, alergat-au cu minciună; cu gura lor mă binecuvântau și cu inima lor mă blestemau” (Psalmi 61, 4).
Însă problema cea mai mare apare atunci când se minte la nivelul unui grup larg de oameni. Minciuna conștientă, livrată la un nivel important, devine o armă letală. Ne putem gândi la modul în care arhiereii, cărturarii, fariseii sau saducheii s-au străduit permanent să găsească până și o singură mărturie mincinoasă împotriva Mântuitorului, în timp ce ei înșiși mințeau masiv împotriva Lui, folosind argumente lipsite de orice temei. Lor li se adresa foarte clar și țintit acest cuvânt aspru al prorocului Ieremia: „Cum puteți voi să ziceți: «Suntem înțelepți și avem legea Domnului?» Căci iată, pana cea mincinoasă a cărturarilor a prefăcut-o în minciună. S-au făcut de ocară înțelepții, au turbat și s-au prins în curse; iată, au lepădat cuvântul Domnului și atunci unde este înțelepciunea lor?” (Ieremia 8, 8-9).
Minciuna în situații excepționale
Există, însă, și o excepție, de care ne amintește Sfântul Ioan Casian în ceea ce privește minciuna. Folosind ca exemplu atât pe desfrânata Rahav, cât și pe Iacov patriarhul din Vechiul Testament, care au utilizat minciuna în situații limită, Sfântul Ioan Casian afirmă: „Așa trebuie să gândim despre minciună și așa să ne folosim de ea, ca și cum în firea ei ar exista spânz. Acesta, dacă este luat sub amenințarea unei boli de moarte însănătoșește, dar dacă se folosește fără să fie cerut de o mare primejdie, aduce pe dată moartea. Precum citim, chiar sfinții și bărbații cei mai încercați de Dumnezeu au recurs cu folos la minciună și nu numai că n-au căzut în păcat prin aceasta, dar chiar li s-a dat cea mai mare dreptate” (Sf. Ioan Casian, „A doua convorbire cu Părintele Iosif. Despre hotarele cuvântului dat”, XVII, în: Scrieri alese, pp. 600-601). Situațiile limită de care vorbește aici Sfântul Ioan Casian le putem întâlni și în viața reală: un bolnav care și-ar pierde orice fărâmă de curaj dacă ar ști adevărata magnitudine a afecțiunii sale, un copil căruia nu i se poate spune orice din cauza vârstei și nepriceperii sale, o persoană violentă care, dacă ar cunoaște adevărul în unele situații, ar reacționa nepotrivit sau chiar și cazul în care o persoană înduhovnicită alege să-și ascundă propriile virtuți. Însă chiar și așa, trebuie o precauție sporită pentru ca, dintr-o situație limită, să nu se creeze un obicei nesănătos. Tot timpul să ne stăruie în minte acest cuvânt al Scripturii: „De la diavol ce poți scoate curat? Și din minciună ce poți scoate adevărat?” (Eccleziasticul 34, 4).
În concluzie, orice minciună rostită cu gândul de a înșela pe aproapele, de a câștiga o imagine necinstită în fața celorlalți, care sădește soclul ipocriziei în interiorul nostru sau ne aduce un beneficiu nemeritat, trebuie lepădată ca un păcat grav. Cuvintele Sfântului Ioan Scărarul sunt un adevărat balsam împotriva acestui flagel sufletesc: „Când ne vom curăți cu totul de minciună, vom putea să o folosim și pe ea, dar cu frică, dacă o cere momentul. Nu cunoaște pruncul minciuna și nici sufletul izbăvit de viclenie. Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Și cel beat de străpungerea inimii nu poate minți” (Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, 12, 8 (Filocalia, 9), trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2007, p. 190).