Duminica Tomii
De ce se spunea la noi în sud Duminica Tomnii, în loc de Duminica Tomii, nu știu! Dar toată copilăria mea, așa am auzit spunându-se.
Trebuia să fie ceva în legătură cu toamna! Cu toate că Paștile, ce era cu o săptămână înaintea acestei duminici, cădea numai primăvara. Uneori, chiar când începeau să se coacă cireșele.
Ani în șir m-am gândit la ziua de Duminica Tomnii ca la o toamnă mai mică, așteptând-o cu înfrigurare să vină.
Stăteam, încă de dimineața, cu ochii pe pomii abia înverziți, curios să le văd frunzele îngălbenindu-se și pornind, cu zuruit moale, pe deasupra satului, spre o țară mai caldă, de unde urma să se întoarcă a doua zi, când avea să fie iarăși primăvară.
Poate că așteptau să plece berzele primele, așa că ieșeam la poartă și pândeam cuibul de peste drum, rugându-mă de puii ce nu ieșiseră încă din ouăle aflate sub barză să se grăbească să iasă, apoi să se grăbească să crească și să învețe să zboare, ca să poată pleca până seara, astfel încât să nu-i prindă iarna pe drum.
Mi se părea, văzând-o pe mamaia Tudora umblând cu părul despletit prin curtea de alături, că iarna a și venit!
Intră în casă, mamaie, strigam peste gard la ea, ce rău ți-au făcut ție puii de barză? Ce ai cu ei?
Câteva clipe mai târziu, se făcea toamnă la loc, că doar d-aia era Duminica Tomnii, deși, când mă uitam mai bine, vedeam trecând pe drum fete cu cercei de cireșe coapte la urechi și auzeam cucul cântând dinspre pădure, dacă nu cânta cumva din ceasul domnului învățător Cătrună, care se învecina cu noi. Deși nu putea să-l vadă nimeni, cucul se învecina, oriunde s-ar fi aflat, cu toată lumea, iar atunci când el se punea pe cântat, însemna că e primăvară. Observam asta până și eu, care mă uitam întruna după toamnă.
Când am crescut mare, luându-mă după puii de barză, căci i-am lăsat pe ei să crească primii, am aflat că duminica în care așteptam să se facă toamnă se numește a Tomii. Și că toamna la care mă gândeam nu venea niciodată, nu pentru că era primăvară, ci din cauza necredinței cu care o așteptam, cu toate că necredința nu era a mea, ci a celui după care fusese ziua aceea botezată.