Dumnezeu, ca un vânt lin
Între marile lecții pe care Părinții Patericului le oferă adesea se regăsesc mai cu seamă discreția și delicatețea; lipsa de ostentație în pocăință și în căutarea, uneori plină de încordare, a lui Dumnezeu. Întâlnirea cu Domnul cerului și al pământului se petrece, cel mai adesea, în atmosfera descrisă cel mai bine într‑un pasaj din Vechiul Testament. Profetului Ilie îi spune Domnul: „Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea lui va fi vijelie năpraznică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi 19,11‑12). Adierea de vânt lin care urmează unui set de manifestări zgomotoase este una dintre cele mai frumoase imagini ale lui Dumnezeu. Această prezență infinit delicată a Domnului o găsesc asceții după încordat efort și prin îndelungata însingurare. Orice ieșire ostentativă ar putea să Îl alunge pe Dumnezeu și să smintească pe aproapele.
Într‑o asemenea cheie se cere citită și apoftegma care ne spune despre avva Ioan cel Pitic că „stătea, odată, în biserică și suspina din greu, neștiind că este cineva în spatele său. Când și‑a dat seama s‑a închinat și a zis: «Iartă‑mă, avva, încă nu‑s învățat»”. O întâmplare similară găsim și la avva Tithoe, despre care aflăm că a intrat în extaz fără să își dea seama că lângă el era un frate. S‑a închinat apoi în fața lui și i‑a zis: „Iartă‑mă, frate, încă nu am devenit călugăr, fiindcă am suspinat de față cu tine”. Întâlnirea personală cu Dumnezeu nu este nicidecum subiectul unui spectacol, iar să nu îți controlezi stările este un semn clar de imaturitate duhovnicească. Viața trăită cu Dumnezeu este mistică tocmai în acest sens: este ascunsă, departe de ochii lumii, tainică. În clipa în care o asemenea stare se vădește în chip nepotrivit, ea poate să smintească sau să arunce în mândrie pe cel care a trăit‑o. În ambele cazuri există riscul ca cel care s‑a expus să piardă harul.
Când intri pentru prima dată în biserica mare, katolikonul Mănăstirii Vatopedu din Sfântul Munte Athos, o construcție impunătoare, veche de o mie de ani, ai impresia că pășești printr‑un labirint (în scurtă vreme însă reușești cu ușurință să înțelegi care est alcătuirea). Senzația este dată de faptul că spațiul deschis este destul de mic, în schimb totul este organizat în așa fel încât în biserica plină de oameni să poți rămâne în penumbră, singur doar tu cu Dumnezeu.
Înțelegem din cele două apoftegme citate că întâlnirea cu Dumnezeu se petrece în intimitate și este nevoie de un efort pentru a o ascunde de ochii oamenilor. În același timp vedem că este un semn de imaturitate să nu poți să îți controlezi lacrimile sau suspinele. Bătrânii mari, îmbunătățiți, au putut să îl trăiască pe Dumnezeu nestingheriți, în orice loc; dar asta nu a făcut nicidecum mai puțin intensă nevoia de singurătate pentru rugăciune. Domnul, cu delicatețea lui nesfârșită, Se descoperă, indiferent de loc și de moment, după tainicele Lui socoteli.