„Dumnezeu este. Eu pot doar să cred sau să nu cred în El”

Astronomia poate oferi argumente pentru credința în Dumnezeu. Iar cei care studiază acest domeniu, vrând-nevrând, se întâlnesc cu taine încă de nedezlegat. Fiindcă „Dumnezeu scrie drept cu linii curbe”. Cerul înstelat care-i umplea sufletul de admirație filosofului german Kant îi pune pe gânduri pe astronomii dornici să descopere originea Universului. În interviul de față, Magda Stavinschi arată de ce oamenii care dețin un grad înalt de cunoaștere științifică cred și în Dumnezeu. „Cunoașterea” lui Dumnezeu (atât cât este aceasta posibilă - mai precis relația cu El) și cunoaș­terea celor ale lumii sunt lucruri diferite, explică Magda Stavinschi. Pentru că una din specialitățile sale este istoria astronomiei, ea ne-a evocat și două figuri de savanți ortodocși, întâmplător și monahi, care au întruchipat întru totul cele două tipuri de cunoaștere evocate.

Stimată doamnă profesoară, materialiștii întreabă cum mai putem crede în Dumnezeu din moment ce omul a fost în Cosmos și nu L-a găsit. Dumneavoastră de ce credeți?

Secolul XX a fost probabil cea mai explozivă etapă a evoluției științei. Și tocmai în secolul XX dialogul dintre știință și religie a revenit în forță. Oamenii de știință își dau seama că există o limită a cunoașterii. Pe vremea comuniștilor, noi am învățat că facem totul, cunoaștem și stăpânim totul. Nu este adevărat. Sunt lucruri dincolo de lumea aceasta și de cunoașterea ei. Una este spiritualitatea și alta e știința. Dovadă că omul nici nu s-a gândit vreodată să plece în Cosmos ca să-L caute pe Dumnezeu.

De ce sunt mulți oameni de știință credincioși? Greu de spus. Îmi amintesc că prin anul 2000 eram la Paris și un coleg de al meu, Basarab Nicolescu, promotorul transdisciplinarității în lume, mi-a spus: „Dacă tot ești aici, te invit la UNESCO, unde are loc o dezbatere între știință și religie”. Nu aveam pregătită nici o intervenție specială. Nu studiasem teologia, iar până nu de mult în România nu era recomandabil să ai nici măcar Biblia acasă.

Am spus doar atât: „Dacă pentru dumneavoastră este extrem de interesant un dialog între știință și religie, la noi este aproape de neconceput. Dacă s-ar face așa ceva și într-o țară ortodoxă și postcomunistă ca a noastră, ar fi fantastic”. Și minunea s-a întâmplat: în noiembrie 2001, am organizat la București colocviul internațional „Știință și Religie; antagonism sau complementaritate?”, de­sigur o întrebare retorică. Era cu adevărat primul de acest gen organizat într-o țară ortodoxă și postcomunistă. Îmi amintesc cu emoție de intervenția părintelui profesor Galeriu, care fusese duhovnicul lui Basarab Nicolescu înainte ca el să se exileze la Paris. Părintele Galeriu l-a recunoscut imediat, avea o memorie fabuloasă. Iar pregătirea spirituală pe care i-o oferise lui Nicolescu cândva cred că ne-a ajutat să intrăm în acest dialog. Un alt participant remarcabil din România la acea întrunire a fost Mitropolitul Moldovei și Bucovinei de atunci, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel de astăzi, care a făcut o impresie deosebită, vorbitor fluent de engleză și franceză. Lumea ortodoxă fiind mai puțin cunoscută, era considerată încă a fi mai puțin pregătită pentru un astfel de dialog.

Ați fost coeditor al colec­țiilor „Știință și Religie”, „Știință și Spiritualitate” la Editura Curtea Veche și conduceți organi­zații care promovează dialogul dintre știință și religie. Cum se împacă știința cu religia?

Știința și Religia sunt două domenii complementare. Când țineam cursuri la Universitatea Hyperion, le spuneam studen­ților: „Nu citiți Biblia ca pe un curs universitar. Sunt două moduri de abordare a lumii: unul din punct de vedere material - știința - și altul spiritual - religia. Unul încearcă să răspundă la întrebarea cum evoluează lumea, celălalt la de ce evoluează lumea”.

La toate colocviile pe care le-am organizat, noi, ortodocșii, am fost mereu deschiși și către alte culte religioase, ba chiar și ateilor. Ne interesa punctul lor de vedere. La începutul anilor 2000, când am inițiat dialogurile noastre interdisciplinare, un coleg m-a întrebat: „Ei, și ce o să faceți voi cu asta? O să descoperiți că există Dumnezeu?” I-am răspuns: „Tocmai ai spus un lucru mare. Deja începi să schimbi paradigma”. Eu nu pot „să descopăr” că există Dumnezeu. Demonstrația aparține științei. Dumnezeu este. Pot să cred sau să nu cred în El.

Ce legături găsim între știință și religie?

Să ne gândim numai la cum a fost calculat calendarul pe care azi toți îl folosim. Inițial, a fost un calendar gândit de creștini pentru a potrivi mai bine data Paștelui cu echinoxul de primăvară. Dar acum toată lumea, și musulmani, și budiști, și atei, și creștini, folosește numerotarea anilor de la nașterea lui Iisus Hristos. Autorul acestui calendar a fost un călugăr care se numea Dionisie cel Mic (Smeritul), Dionysius Exiguus. A fost un geniu din mai multe puncte de vedere. În primul rând că a făcut ca data nașterii lui Iisus Hristos să fie cunoscută de întreaga umanitate, luând-o ca origine a calendarului. În al doilea rând, avea cunoștințe extrem de evoluate pentru vremea aceea. Eroarea de calcul din Liber de Paschate („Cartea Paștilor”), cartea științifică pe care el a scris-o la 525 de ani după nașterea lui Hristos, este foarte mică pentru un astfel de demers științific: între patru și șapte ani. Ca să vă faceți o idee, cu toată știința și sistemele tehnice sofisticate pe care le avem la dispoziție azi, nici acum nu se poate aprecia cu exactitate această dată. Așadar, un călugăr smerit din Tomisul nostru știa atâta astronomie, știa limbi străine, istorie, teologie. Dacă ar fi fost de pe cu totul alte meleaguri, cred că s-ar fi celebrat numele lui în toată lumea.

El nu a fost ales la întâmplare să recalculeze calendarul. Curia papală a constatat că se separaseră foarte mult evenimentele cosmice (prima duminică după Luna Plină) menționate în legătură cu Paștile de data celebrării acestora. De aceea, pentru a aprecia data nașterii Mântuitorului, au hotărât să apeleze la un călugăr; aceștia erau doar învățații acelor timpuri.

Până la urmă, l-au ales pe Dionisie cel Mic din Tomis, actuala Constanța. Ar fi putut să apeleze foarte simplu la mulți alții, de pildă la Benedict, fondatorul ordinului benedictin. Iată că nu era oarecine Dionisie, ci foarte apreciat de Curia Papală.

În general, Ortodoxia este văzută mai degrabă ca preocupată de liturghisire decât de cunoașterea știin­țifică. Iată că un călugăr din Dobrogea a contrazis această prejudecată. Ne mai puteți da astfel de exemple?

Să ținem seama că singurele informații științifice păstrate de-a lungul secolelor pe meleagurile noastre au fost în mănăstiri. Acestea au fost „universitățile noastre”. Despre Dionisie cel Mic [Exiguus - n.rep.] tocmai v-am vorbit. Un alt om de știință de la noi care a avut rezultate remarcabile, recunoscute și de lumea occidentală, a fost Hrisant Notara, care avea să devină mai târziu Patriarhul Ierusalimului. Iată, vorbim despre oameni care au avut și cunoaștere spirituală, de Hristos, dar și o uriașă cunoaștere științifică.

Constantin Brâncoveanu, mare credincios și domnitor luminat, a avut mare grijă ca să trimită tineri să studieze în centre universitare din Europa, la fel cum facem și noi astăzi. Revenind în Țara Românească, aceștia puteau instrui mai departe pe cei dornici de cunoaștere. Unul dintre dascălii copiilor lui Brâncoveanu a fost Hrisant Notara. A studiat cu siguranță la Padova și la Paris și se crede că ar mai fi fost școlit chiar și pe la Moscova și Londra.

La Paris a fost elev al lui Giovanni Cassini, primul director al Observatorului Astronomic de la Paris. Observatorul parizian se fondase în secolul al XVII-lea, la concurență cu cel din Greenwich. Era perioada în care navigația avea nevoie deosebită de orientare cerească. După ce a colaborat cu Cassini, făcând inclusiv obser­vații astronomice, Notara a publicat, în 1716, la Paris, o carte intitulată Introductio ad geographiam et spheram, o carte știin­ți­fică în care erau abordate geogra­fia, trigonometria, astronomia.

El are o poziție relativ ambiguă față de Copernic și Ptolemeu, deci tradiția lui teologică își spunea puțin cuvântul. Și totuși, introduce și sistemul lui Copernic, care era cumva considerat în contra­dicție cu viziunea biblică tradi­țională despre cosmos.

Întors în Țara Românească, a continuat probabil să instruiască tineri, apoi a urmat cariera teologică și a ajuns patriarh la Ierusalim, adică în vârful ierarhiei bisericești, și cu o pregătire remarcabilă. Eu l-am găsit la Biblioteca din Padova înregistrat ca student al acestei universități. I-am văzut semnătura. Iar la Paris am găsit semnătura lui pe o observație astronomică pe care a făcut-o acolo.

Vorbim despre personalități remarcabile care scot în evidență preocupări comune pentru știință și religie în lumea noastră ortodoxă.

Sunt unii care își fac din știință religie. Ne oferă știința toate soluțiile?

Așa cum am mai spus, nu putem citi Biblia ca pe un manual de știință. Este valabil și invers. Știința nu ne ajută să trăim la nesfârșit. Cu toate preocupările umanității de a găsi soluții pentru „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, acestea nu există, ba chiar cercetările științei pot deveni periculoase dacă ne gândim la transumanism etc. Am avut marea șansă să-l întâlnesc pe părintele Arsenie Papacioc. Era deja la o vârstă venerabilă. A rămas surprins că eu mai știam acel citat de la Vlahuță: „Nu mă cutremur de moarte, ci de veșnicia ei”. El a completat: „Mă cutremur nu de veșnicia morții, ci de perspectiva unei veșnicii în iad”. Pregătirea noastră pentru moarte trebuie să fie o pregătire pentru viața veșnică. Moartea este o etapă prin care trecem cu toții. Sigur că nu putem spune că această veșnicie nu ne îngrijorează. Aici este rolul Bisericii, să ne ajute în acest proces de pregătire.

Azi circulă din nou vechea acuzație a lui Marx cu privire la „obscurantismul” persoanelor religioase. Ce părere aveți?

Unde nu este credință și știință, vine superstiția și le ia locul. De exemplu, a crede în influența astrelor asupra vieții umane este o dovadă de neștiință, dar și de necredință (a se vedea Deuteronomul). Din punctul meu de vedere, ca astronom, pot spune că zodiile sunt doar niște simple proiecții pe bolta cerească ale unor stele care se află la distanțe uriașe una de cealaltă. Noi suntem cei care ne creăm „destinul” împreună cu Dumnezeu. Dar acesta este un subiect extrem de complex care merită poate discutat odată.

Biografie de astronom

Magda Stavinschi este cercetător onorific al Institutului Astronomic al Academiei Române, al cărui director a fost din 1990 până în 2005. A fost președintele Comisiei pentru educație și dezvoltare în astronomie a Uniunii Astronomice Interna­ționale (2006-2009). Conduce Asociația pentru Dialogul dintre Știință și Teologie în România (ADSTR) și Institutul pentru Studii Transdisciplinare în Știință, Spiritualitate, Societate (IT4S). Este membră a Societății Inter­naționale pentru Știință și Religie (ISSR) şi a Centrului Internațional pentru Cercetare Transdisciplinară – (CIRET).