„Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată”
Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Mt. 25, 31-46
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.
Învățătura Sfintei Biserici bazată pe Biblie și mărturisită mereu în cadrul Sfintei Liturghii este aceea că Dumnezeu Tatăl îi va face pe toți morții să învie spre a fi judecați și apoi recompensați pentru faptele lor bune ori condamnați pentru faptele lor rele. Se afirmă adesea de către unii, printre care, din păcate, și unii slujitori ai Bisericilor, cum că Dumnezeul Noului Testament, revelat în chip desăvârșit de Hristos, ar fi un Dumnezeu exclusiv al milei și al iubirii, Care nu are altă calitate decât să ne ierte în mod cu totul necondiționat pentru că aceasta ar fi meseria Lui de bază, să iubească, adică și să‑i ierte și pe cei răi și chiar foarte răi la nesfârșit și fără nici un discernământ, la paușal, cum s‑ar zice. Ba mai mult, în totală contradicție cu Evanghelia, unii promovează din plin ideea că simpla apartenență la o confesiune sau alta ți‑ar garanta și mântuirea încât, în mod nejustificat, îi numesc „mântuiți” pe cei care nu au alt merit decât acela de a fi trecut la confesiunea lor, nemaifiind nevoie de nici un efort personal pentru obținerea Împărăției lui Dumnezeu. Lecturând atent Sfânta Scriptură, vedem că astfel de credințe sunt cu totul eronate, în totală contradicție cu mărturiile profeților în general și cu Sfintele Evanghelii în mod special, și mai cu seamă primejdioase pentru mântuire. Vestea bună a Evangheliei nu este doar aceea că Dumnezeu îi iubește pe cei răi ca și pe cei buni și credincioși, ci și faptul că va face totuși dreptate pedepsindu‑i cândva pe toți nemernicii și criminalii lumii care au săvârșit atâtea nedreptăți pe pământ, în detrimentul semenilor lor, dar pe care legile omenești, din diferite rațiuni, nu i‑au pedepsit.
Evanghelia propusă astăzi spre lecturare și meditație profundă ne descoperă calitatea lui Dumnezeu de Judecător drept. De notat că Hristos ne revelează acest adevăr abia spre sfârșitul activității Sale în lume, procedând ca și, altădată, marele profet Moise, adică expunând mai întâi principiile evanghelice după care să ne conducem în viață și abia mai apoi avertizând care ar fi consecințele respectării ori nerespectării lor, după cum s‑a zis prin gura profetului: „De vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, zice Moise, vor veni asupra ta toate binecuvântările Lui și vei fi binecuvântat în cetate și în țarină; binecuvântat va fi rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul dobitoacelor tale; binecuvântate vor fi hambarele tale și cămările tale; binecuvântat vei fi la intrarea și la ieșirea din casă” (Deut. 28, 2‑6), iar dacă nu vei asculta, același continuă: „Blestemat vei fi tu în cetate și blestemat vei fi în țarină; blestemate vor fi grânarele și hambarele tale; blestemat va fi rodul pântecelui tău și rodul pământului tău, rodul vacilor și rodul oilor tale; blestemat vei fi la intrarea și la ieșirea ta din casă”… (vv. 16‑19). Exact ca și Moise, Hristos dă unele detalii privind maniera în care se vor derula înfricoșătorul eveniment al judecății și criteriile de evaluare a tuturor faptelor omenești. Din Evanghelie se vede clar că Iisus continuă și lămurește profețiile făcute în această direcție, mai ales cea a lui Daniel, prin care s‑a descoperit de asemenea că Dumnezeu, numit „Cel Vechi de zile”(Daniel 7, 9), în calitate de Judecător Suprem, „S‑aașezat, pentru a judeca semințiile și neamurile, și cărțile au fost deschise”.Numai că Daniel precizează că actul în sine al judecății va fi săvârșit de către Cineva care venea pe norii cerului, ca Fiu al Omului, și Lui i s‑a dat stăpânirea, slava și împărăția (v. 13) și evident și autoritatea de a judeca toate neamurile și popoarele pământului (v. 14), iar Hristos ne descoperă că El va fi Acel Cineva. De fapt, ceva mai înainte de Daniel, un alt profet a scris că Dumnezeu va judeca pe fiecare după căile sale (cap. 18, 30). Interesant de observat că acest profet, pe de o parte, face referire la o judecată particulară a fiecăruia când zice: „Vei fi judecat după puterea ta și după faptele tale” sau: „voi judeca pe fiecare după umbletele lui”, iar pe de alta se referă la poporul întreg când scrie: „i‑am judecat după purtarea și după faptele lor rele” (cap. 36, 19). Mai departe, profetul Miheia extinde judecata și asupra altor neamuri când zice: „El (Domnul) va judeca între multe popoare” (4, 3). Despre judecata divină ne vorbește și cartea Eclesiastul când spune că „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată” (cap. 12, 14). Prin urmare vom fi întrebați cu toții ce fapte am săvârșit în timpul acestei vremelnice călătorii în trup.
Înfricoșător este anunțul Evanghelistului care avertizează că pe tine, omule, „te voi judeca după cuvintele tale” (Luca 19, 22). Ba mai mult, înaintea tribunalului divin nimeni nu‑și va putea ascunde faptele fiindcă spune clar textul sacru că „Dumnezeu va judeca și faptele cele ascunse ale oamenilor” (I Cor. 5, 13; Evr. 13, 4). De fapt, acestea pot fi ascunse doar de către privirile oamenilor, fiindcă de ochiul divin nu se poate ascunde absolut nimic. Sfântul Pavel ne spune că „păcatele unor oameni sunt cunoscute și merg înainte la judecată” (I Tim. 5, 24), iar ei merg, vrând, nevrând după ele, fiind, de fapt, proprietarii lor.
Vestirea judecății mai înainte de venirea lui Hristos
Iisus nu aduce o prea mare noutate cu privire la judecata lui Dumnezeu fiindcă ea a fost deja vestită prin profeții de dinaintea Lui, numai că Domnul vine cu niște detalii suplimentare. Cel puțin începutul descrierii teribilului eveniment este practic citat de către Iisus chiar din profeția lui Daniel. Cu mult mai înainte Dumnezeu le descoperise oamenilor că El va judeca tot pământul pentru a răsplăti pe fiecare după meritele sale fiindcă El nu poate săvârși nedreptatea de a omorî pe cel bun împreună cu cel rău (Facerea 18, 25). Or, Hristos ne descoperă același mare adevăr, fără a anula, cum eronat cred unii, cele descoperite anterior prin Duhul Sfânt, ci doar că El completează și detaliază anunțând că la baza judecății divine vor cumpăni mai mult bunătatea și mila, după cum zice psalmistul: „Judecățile Tale sunt pline de bunătate” (Ps. 119, 39), dar rămâne totodată „un Judecător drept”. Așadar, bunătatea și mila divină sunt secondate de descoperirea integrală a adevărului că nu va fi anihilată nici dreptatea. Putem depista lejer în paginile Bibliei judecăți individuale sau particulare și alteori judecăți aplicate unei comunități întregi sau anumitor popoare. Mai menționăm că în limbaj biblic termenul judecată mai înseamnă și pedeapsă pe care o trimite Domnul asupra cuiva, atunci când găsește de cuviință. Sunt cunoscute judecata și pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Moise pentru neascultare, sau cea a profetului Iona. În orice caz, aici este vorba de o judecată particulară aplicată aici pe pământ fiindcă nu întotdeauna Dumnezeu așteaptă ca să plece omul din această viață pentru a fi judecat sau chiar să aștepte până la judecata universală. Și totuși, și în Primul Testament începuse să se facă descoperită lumii învățătura despre Judecata universală. Mai cu seamă profeților le era bine cunoscută și era numită de ei drept „o zi specială a Domnului”.
Cele două Testamente ale Bibliei diferă totuși cu privire la timpul judecății. Dacă în Primul Testament Dumnezeu este prezentat ca mult mai prompt în judecarea unor oameni sau popoare, după întruparea Fiului Său, la Dumnezeu prevalează amânarea judecății. Citind atent cartea Apocalipsei care are și un vădit caracter profetic, observăm că despre judecată vorbește uneori la trecut când zice: „morții au fost judecați după faptele lor” (cap. 20, 12). Într‑adevăr, chiar de la începutul veacurilor la plecarea fiecărui suflet de aici din lume, acesta a trebuit să se prezinte la un fel de tribunal înaintea căruia să i se facă evalurea tuturor faptelor. Este vorba deci de o judecată particulară care nu se poate anula din cauza celei universale și nici nu se confundă cu aceasta. În cazul de față Iisus are în vedere judecata finală la care se vor încheia toate socotelile cu lumea.
Se știe că de‑a lungul istoriei creștinismului au apărut o mulțime de proroci mincinoși care au pretins că ei pot descoperi lumii data precisă a acelei judecăți, și nu puțini au fost, și încă mai sunt naivii care le‑au dat crezare. Dacă Hristos a spus clar că nimeni nu poate să știe de ziua și de ceasul acela, decât numai Părintele Ceresc, acei proroci s‑au crezut și se cred mai deștepți decât Hristos și au pretenția că ar avea și puterea de a‑I porunci Lui cam când ar trebui să vină. Dacă unora li se pare că Domnul întârzie, să nu se piardă din vedere că din marea Sa iubire pentru oameni, dar și din cauza Fiului Său întrupat prin care se stârnește mila Părintelui față de Fiu, și de fii, Dumnezeu se arată mult mai răbdător cu oamenii. Cu mult înainte și profetul Naum spusese că „Dumnezeu este îndelung-răbdător și mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (cap. 1, 3), ori Hristos ne‑a descoperit că din milă față de noi, care am devenit mai mult fii ai Săi, grație întrupării lui Iisus, Dumnezeu amână judecata oferindu‑ne șanse în plus de a ne schimba în bine. De aceea în lumina Noului Testament judecata este vestită mereu într‑un viitor nedeterminat.
De ce oare a dat Dumnezeu Fiului tot dreptul de a judeca?
În primul rând pentru că Fiul, ca Unul Care a fost supus acelorași slăbiciuni trupești ca toți oamenii, în sensul că a experimentat în propriul corp ce înseamnă încercările vieții precum: tristețea, durerea, foamea, setea, oboseala, deznădejdea abandonului, este Cel mai în măsură să pronunțe o judecată dreaptă, însoțită de multă îngăduință pentru slăbiciunea umană în general. De aceea Sfinții Evangheliști afirmă că Tatăl nu judecă pe nimeni și că toată judecata a dat‑o Fiului (Ioan 5, 22), deși va judeca în numele Tatălui. Conform Bibliei, va fi o judecată ce va cuprinde toate faptele omului săvârșite pe tot parcursul acestei călătorii a vieții, precum și de consecințele lor bune sau rele în posteritate. De asemenea, vor fi descoperite totodată și gândurile cărora omul nu le‑a dat vreodată glas și nici nu le‑a transformat în fapte, dar care și‑au pus amprenta pozitivă sau negativă pe inima și sufletul lui.
Abia la acea judecată se va face o delimitare dreaptă între valori și nonvalori, între adevăr și minciună, între bine și rău. Până atunci, mai toate faptele oamenilor par uniforme fiindcă multe dintre ele se fac în ascuns și sunt acoperite întocmai cum iarna câmpurile sunt acoperite de zăpadă și par uniforme. Fiind toate câmpurile acoperite de zăpadă, nu se mai deosebesc scaieții și mărăcinii de arbuștii folositori, după cum nici arborii verzi de cei uscați, ori cei fructiferi de cei sălbatici, și nici ogoarele lucrate și îngrijite de cele pline de buruieni și gunoaie. Dacă într‑una din operele sale poetul Shakespeare se întreba cu nedumerire „De ce rod viermii dalba floare; de ce broscoii strică apa din izvoare; de ce în cuib de vrăbii cucul ou‑și pune; de ce un rege legii lui nu se supune”?Evanghelia răspunde cu simplitate că în această lume toate sunt amestecate, după cum era odinioară grâul amestecat cu neghina. Acum în această lume toate par că se întrepătrund; evlavia cu fățărnicia, adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, smerenia cu infatuarea, binele cu răul, cinstea cu viclenia etc. Chiar și Biserica, sublinia la vremea sa Fericitul Augustin, este un corpus permixtum, adicăo societate mixtă, adică are și buni și mai puțin buni. Abia la finele istoriei se va face lumină adevărată și dreptate de necontestat. Atunci se va desluși în văzul tuturor adevărata noastră față și autentica valoare a faptelor omenești.
Oile sunt oi și lupii sunt lupi, numai oamenii pot fi amândouă în același timp
Judecata din urmă va fi și momentul marilor surprize, dar și al celei mai mari rușini pe care o poate suporta omul. Până atunci unora le dăm cinste mai mare decât li se cuvine, fiindcă nu‑i cunoaștem suficient, iar pe alții îi disprețuim fiindcă noi judecăm după cele ce țin de exteriorul omului. Despre surpriza care îi așteaptă pe oameni la marea și dreapta judecată a lui Dumnezeu ne‑a atenționat Domnul Hristos când a zis că cei care par în veacul de acum a fi cei dintâi vor fi cei de pe urmă în veacul viitor și, invers, cei care par lumii acum ca acei de pe urmă și neluați în seamă de către nimeni vor fi cei dintâi cinstiți de Dumnezeu după pronunțarea sentinței. Într‑adevăr, lumea de acum poate fi cea a păcălelilor în care pe unii îi ținem la mare cinste, grație aparentelor importante funcții pe care le dețin, fiindcă îi considerăm corecți și cinstiți, fără să cunoaștem câte compromisuri vor fi făcut ca să ajungă acolo. Ba mai mult, pe unii oameni îi credem și sfinți cu totul pe nedrept, după criteriile noastre subiective de evaluare, iar pe alții îi putem considera ca mari nemernici și păcătoși, ca pe unii care nu se încadrează în criteriile noastre de evaluare, care sunt mereu oscilante, după cum de altfel mereu nestatornic este și comportamentul uman. Așa cum zicea un gânditor creștin, în regnul animal, speciile nu se amestecă niciodată și nici nu se camuflează, după împrejurări, numai pentru a‑și salva viața, dar toate oile rămân oi, după cum toți lupii sunt lupi, numai anumiți oameni par să fie oameni, doar după cele din afară, fiindcă în sufletul lor pot fi și lupi, și oi în același timp. Ne gândim iar la întrebarea retorică a poetului Shakespeare: „De ce nu‑s oamenii așa cum par? sau dacă nu, să nu mai pară oameni”.
Ca Unul Care a activat într‑o societate exclusiv agrară, în care la mare cinste erau păstoritul și agricultura, Hristos‑Domnul folosește din abundență în cuvântările și în pildele Sale motivul păstorului și al oilor, oaia fiind în Orientul antic simbolul blândeții și al lipsei de viclenie. Dovadă, soția unui mare patriarh s‑a numit Rahela, adică oaia, și era o cinste pentru ea. Ei bine, când Hristos folosește imaginea oii, are în vedere atât blândețea, cât și bunătatea celor care vor accede în Împărăția lui Dumnezeu concretizată prin roadele faptelor bune, adică ale iubirii practice față de aproapele cu care Hristos Însuși Se identifică.
Vom fi judecați pentru nepăsare și egoism
Foarte mult va conta atunci atitudinea față de semeni; dacă după vechea Lege a lui Moise criminalul era pasibil de judecata tribunalului omenesc, potrivit legii evanghelice, pentru mult mai puțin, omul este pasibil de Gheenă (Mat. 5, 21). La acea judecată, fiecare va trebui să dea seama nu numai de orice faptă gravă comisă împotriva aproapelui, ci și de orice calomnie (Mat. 12, 36), și chiar și de gândurile rele. Pe de altă parte, fiecare va fi judecat cu aceeași măsură pe care a folosit‑o față de aproapele său (Mat. 7, 1‑5). O foarte mare greutate pentru balanța divină o va avea totuși iubirea ori indiferența dovedită prin fapte față de ceilalți oameni. Cei ce vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu nu vor trebui să săvârșească lucruri imposibile și cu totul ieșite din comun, adică să facă să nu mai existe foamete pe pământ și nici să lupte pentru dispariția oricărei boli, sau să se ostenească pentru desființarea închisorilor, întrucât astfel de fapte nu sunt la îndemâna oricui, ci să facă lucruri mai simple, dar care să fie expresia iubirii, așa cum recomanda și Isaia; „împarte‑ți pâinea cu cel flămând și adu‑i în casa ta pe nenorociții fără de adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă‑l!”(cap. 58, 7). Tot așa învață și cartea Proverbelor: „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă‑i pâine să mănânce! Dacă îi este sete, dă‑i să bea”!(cap. 25, 21). După cum zicea și maica Tereza de Calcutta, la judecată, Hristos ca Judecător ne va întreba, nu cât am strâns în această viață, nici cât am muncit de mult, ori am citit sau am călătorit prin lume, nici ce funcții înalte am ocupat, ci doar câtă iubire față de semeni am pus în tot ceea ce am făcut. Desigur că nu ni se cere să facem minuni, că nu suntem dumnezei. Dar pentru că „Dumnezeu este iubire”, ca să ne putem apropia de El se cuvine să punem un dram, sau poate și mai mult de iubire în tot ceea ce facem. Faptele iubirii creștine și umane în general sunt foarte simple: a da cuiva înfometat un pic de hrană, sau un pahar cu apă, a fi dispus să‑l primești pe cel străin, să‑l îmbraci pe cel care nu are cu ce, să‑l vizitezi pe cel singur sau bolnav, iar dacă nu poți să‑l îngrijești, măcar să‑l consolezi cu o vorbă bună. Așadar criteriul milei față de semenii noștri va atârna foarte greu în balanța dreptății divine și va fi decisiv în favoarea noastră, sau dimpotrivă, nepăsarea și egoismul vor înclina balanța în dezavantajul nostru.
Mai înainte totuși de a ne face probleme pentru judecata universală, despre care nu putem ști chiar nimic când va fi, iar cea mai mare naivitate ar fi să credem că vom rămâne în această viață până la consumarea ei, se impune să ne gândim la ce răspuns vom da la judecata particulară, ca una care este mult mai aproape. Suntem siguri că, mai ales dacă am ajuns la o anumită vârstă, iar dăinuirea noastră aici este asemenea unei picături de apă pe marginea găleții, cum zice un profet, sau mai precis pe o margine de streașină, avem datoria să ne pregătim de ce răspuns vom da la judecata sufletului nostru încât pentru noi prioritatea numărul unu ar fi ce vom face la finalul vieții noastre personale și mai puțin al lumii întregi. Cuvântul Domnului este categoric: „Privegheați deci, căci nu știți nici ziua și nici ora în care va veni Fiul Omului”.