E cineva aici?

Singurătatea. O boală, un concept, o stare.... Întâlnită tot mai des în zilele noastre, am început să ne învăţăm chiar să credem că singurătatea este prietena cea mai bună a noastră. Am început chiar să credem că a fi singur este o stare normală, firească a lucrurilor, că ea ne este alături în cele mai grele momente ale vieţii noastre. Am început să o personalizăm şi să trăim cu ea! Cum nu se poate mai greşit! De multe ori s‑a în­tâm­plat, în Biserică fiind, în faţa unei icoane, să aud întrebarea: e cineva aici? Răspunsul cu sigu­ran­ţă îl ştiţi. Întotdeauna în loca­şul lui Dumnezeu e Cineva! Dar în sufletul nostru, dacă ne întrebăm la fel, e cineva? Este întotdeauna! Dumnezeu nu Şi‑a pierdut niciodată încrederea în om, făptura Lui iubită. În Grădina Ghetsimani, în văpaia rugăciunii cu ochii către Tatăl, Mântuitorul rosteşte: îIată, vine ceasul şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu MineÎ (Ioan 16,32). Astfel, se mai poate vorbi despre singurătate? Da! Atunci când drumul vieţii tale rămâne pierdut undeva în treburile acestei lumi, cînd gândul şi sufletul sunt îndreptate numai către pământ, şi prea puţin spre cer, atunci singurătatea îţi este alături. Atunci eşti într‑o alergare continuă pentru a dobândi şi mai puţin a dărui, pentru a avea şi mai puţin a fi , pentru a trăi bine material şi mai puţin a trăi frumos duhovniceşte.

Ridicaţi ochii, priviţi cerul, scuturaţi‑vă de tot ce vă apasă, intraţi în Sfânta Bisericăşi vorbiţi cu Dumnezeu, şi atunci sentimentul de singurătate din noi/de lângă noi va dispărea şi în locul lui se vor instala liniştea şi bucuria întâlnirii cu Bunul Dumnezeu.