Ecouri eminesciene

Orice ar zice unii ori alţii, cei cu picioarele pe pământ continuă să-l pomenească şi să-l aniverseze pe Mihai Eminescu, căruia numai cine nu vrea nu-i găseşte calitatea deosebită. Tradiţională este de multă vreme întâlnirea de la Botoşani şi Ipoteşti a scriitorilor din toată ţara, finalizată cu premii naţionale, cunoscut este şi periplul sucevean (pe la Călineşti şi Putna) al altora. Iaşul, sau cel puţin o parte a sa, suferă de lipsa unei astfel de manifestări eminesciene la început de an, mai ales gândindu-ne că Poetul şi-a petrecut destui ani din viaţă pe uliţele şi prin casele urbei. Ideea unei ample manifestări artistice eminesciene a fost reiterată recent, pe 15 ianuarie, la Galeriile de Artă Pod-Pogor-fiul de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, unde Societatea Culturală „Junimea â90“ (proaspăt preşedinte Valentin Ciucă) a avut oaspeţi, sub genericul „Eminescu şi «Junimea»“. În acest cadru, în prezenţa primarului Gheorghe Nichita (care a lansat programul cultural „Iaşi - 600 de ani de atestare documentară“) şi a altor personalităţi ieşene, poetul Cezar Ivănescu a susţinut din nou necesitatea existenţei unui festival Eminescu în oraşul-matrice al Junimii. Atunci când există atâtea umbrele (sau pulpane) la dispoziţie, nu vedem de ce nu s-ar putea şi pune în aplicare. Chemarea către Iaşi a majorităţii scriitorilor din ţară este cunoscută. Tot ce mai lipseşte este bunăvoinţa - din partea celor care pot să şi susţină un astfel de demers. Suntem optimişti.

Spre a nu ne pierde bunul obicei, hai să recitim ceva scris tocmai în 1914, de binecunoscutul scriitor şi diplomat Duiliu Zamfirescu (1858-1922), care încă mai trăia cu gânduri înalte (aviz contemporanilor): „Cu cât trece vremea, cu atât Eminescu se înalţă. La început sta în puterea sufletească numai a unora a pricepe lirismul atât de delicat al noului poet, care se depărta deopotrivă de Bolintineanu ca şi de Alecsandri; astăzi toată lumea simte poezia lui Eminescu - toată lumea, dar mai cu seamă cea tânără. Tinereţea este minunata întrupare a scurtei noastre vieţi pământeşti, în melancolie şi generozitate. Râsul curat, lacrămă caldă, avântul şi deznădejdea se amestecă şi se topesc într-o stare sufletească de nedescris, care devine ilustraţia animismului, a acelei filosofii primitive de care cu încetul se apropie toate ştiinţele. Când, într-o adunare de o sută de persoane, Enescu cântă Humoresque, din toate sufletele scapără acelaşi suspin, în ochi se urcă lacrămile la toată lumea, nu prin explicarea fiziologică a unei excitări nervoase auditive, ci printr-o mijlocire a frumosului, de cea mai pură origine intelectuală. Melancolia este caracterizarea tinereţii, cum albastrul este caracterizarea seninului. Amândouă sunt insesizabile. Când din întâmplare se naşte câte un artist care să le dea „obştească înţelegere“, acela este al pământului şi al aerului. Lirismul lui Eminescu are o aşa de mare putere de pătrundere, încât s-ar zice că materialul pe care-l întrebuinţează este o descoperire a sa personală. A vedea şi a simţi în mod original sunt stări sufleteşti. Pentru ca ele să devină artă, urmează să fie exprimate în aşa fel încât emotivitatea artistului să deştepte stări sufleteşti egale în ceilalţi oameni. Toate păsările iubesc, dar numai privighetoarea cântă, şi când cântă ea, codrul tresare, pădurea pare cuprinsă de vraja singurătăţii sale. Toate vietăţile simt că păsărica iubeşte. Iar omul, cel atât de trudit în inima sa, rămâne înmărmurit: drumeţ dacă e, se opreşte din drum; dacă e tânăr, suspină; dacă e bătrân, întinereşte“.