Editorial: Reclamele, mântuirea şi portofelul

„Natural e cel mai bine! Mişcare, un ceai de slăbit…“

Aţi recunoscut, cu siguranţă, replica din reclama TV care, personal, mă determină să schimb instantaneu programul. Dincolo de aprecieri care ar viza isteţimea sau idioţenia spotului în cauză, l-am ales ca pretext de discuţie pentru că mi se pare simptomatic pentru această nouă specie de transmitere a mesajului: clipul publicitar. Câţiva prieteni care lucrează în vânzări mi-au dezvăluit câte ceva despre tehnicile pe care le-au învăţat la cursurile de training. Pe lângă atenţia, amabilitatea - care trebuie oferite, în mod obligatoriu, potenţialului cumpărător -, vânzătorul este, dincolo de aceste aparenţe, un vânător feroce. Ţinta lui este să depisteze şi să speculeze orice fantezie, orice iluzie pe care posibilul client ar avea-o legată de produsul respectiv. Şi după acest punct urmează o rafală cu argumente sau pseudo-argumente care slăbesc tot mai mult discernământul cumpărătorului, până este adus în ipostaza de a „judeca“ emoţional. Din acel moment prada nu mai mişcă. Un exemplu. Cumpărătorului unui autoturism nu i se va vorbi atât despre fiabilitate, prestigiul mărcii, siguranţă, cât despre imaginea pe care o creează o asemenea maşină posesorului ei, despre încântarea copiilor, despre satisfacţia nevestei, despre sentimentul de libertate şi „superioritate“ simţit pe şosea. Aceste argumente sunt însă numai scânteia care activează alte fantezii în mintea cumpărătorului, în scenariul oniric fiind incluşi vecinii, prietenii, duşmanii etc. Ce mai, toată lumea va remarca şi va slăvi ori invidia pe posesorul noului accesoriu. Desigur, realitatea nu va fi deloc aşa. După scoaterea maşinii din show-room sau a oricărui alt produs de pe rafturile magazinelor, unde temperatura este optimă, lumina este optimă - şi aşa mai departe - ineditul, spectaculosul dispar, iar fanteziile, încet-încet, îşi dau duhul, dar nu fără a lăsa în urmă un sentiment amar. De fapt, unde-i problema? Reclama de care am amintit la început nu promovează nici vreun produs alimentar, nici ceaiuri de slăbit, nici echipament sportiv; iar după schema în care a fost gândit spotul publicitar, la final s-ar fi putut propune orice. Asta înseamnă că nu este atât de important produsul, cât iluziile în care este acesta îmbrăcat. Probabil, teoreticienii marketingului actual, sesizând slăbiciunea oamenilor în faţa iluziilor, au ajuns la concluzia că, de pildă, atenţia faţă de produsul în sine poate fi secundară, atâta vreme cât iluzia ataşată atrage şi mai mult. Exemplul elocvent este acea reclamă aiuritoare - o insultă la adresa raţiunii şi a bunului simţ - la un anumit şampon, care-l transformă pe soţ într-o fiinţă atentă şi iubitoare. Nu mai este loc de dubiu atunci când afirmăm că cea mai cumplită şi corozivă propagandă a vremurilor noastre este purtată în enervantele pauze publicitare de la mijlocul emisiunilor şi filmelor preferate. Reclamele nu au milă, nu au scrupule, ci au o singură ţintă: inducerea dorinţei pentru un anumit produs - indiferent că ne trebuie sau nu. Desigur, nu putem demoniza piaţa şi produsele ei care, de cele mai multe ori, ne fac viaţa mai plăcută şi mai uşoară. Dar, trebuie să recunoaştem: reclamele au ceva demonic în ele, prin felul lor de a ispiti, de a amesteca adevărul cu falsul, realul cu iluzia, producând la final suferinţă, aşa cum se întâmplă întotdeauna când te-aştepţi la mai mult decât primeşti. Cred că, dacă în timpul în care trăiau Părinţii filocalici ar fi existat reclame, când au pus în discuţie faptul că ispitele vin prin noi înşine, prin cei de lângă noi ori sunt de la diavol, nu ar fi ezitat să le adauge şi pe acestea în listă. Aşadar, cumpătare şi discernământ când reclamele se gudură pe lângă patimile noastre, mai mult sau mai puţin adormite. Pentru că aşa, pe termen lung, nu ne periclităm mântuirea, iar, pe termen scurt, ţinem portofelul la adăpost.