Editorial: Se vor scoate crucile de pe biserici?

Recent a fost readus în atenţia opiniei publice un subiect extrem de sensibil: problema afişării icoanelor în şcoli. Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a atacat recomandarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) de a scoate simbolurile religioase din şcoli, însă a pierdut, într-o primă instanţă, la Curtea de Apel Bucureşti. Decizia nu este una definitivă, urmând noi procese cu acest subiect. Dacă instanţele nu vor valida poziţia Ministerului Educaţiei şi a altor organizaţii civice (şi, în primul rând, a Bisericii Ortodoxe) de a lăsa la latitudinea comunităţilor locale (părinţi-copii-profesori) decizia privind afişarea simbolurilor religioase, atunci putem spune că este în pericol însăşi libertatea de expresie religioasă în spaţiul public.

Faptul că numeroase comunităţi (nu doar din spaţiul şcolar) au decis, după decembrie 1989, să aşeze crucea sau icoana în locul lăsat gol de însemnele comuniste este expresia dorinţei de a reveni la simbolurile tradiţionale româneşti, în locul unora care să exprime orientarea politică de moment a statului român. Noi ne-am format ca popor şi am supravieţuit ca naţiune în primul rând prin intermediul credinţei şi al culturii creştine. Integrarea în Uniunea Europeană nu ne obligă la renunţarea sau diminuarea acestui specific naţional ci, dimpotrivă, legislaţia europeană garantează şi protejează identitatea culturală a fiecărei naţiuni. Dacă pentru unele state doar crucifixul este considerat un simbol religios şi cultural, pentru ţările cu populaţie majoritar ortodoxă icoanele au acelaşi statut special. Pentru români, icoana este un simbol la fel de important ca şi crucea. Românii poartă icoana la buzunarul de la piept, o afişează la locul de muncă, în maşina pe care o conduc, în troiţele ridicate la răspântii de drumuri etc. Sunt foarte numeroase spaţiile publice în care, din proprie iniţiativă, cetăţeni români afişează acest simbol, deopotrivă religios şi cultural. Eliminarea icoanelor şi a crucifixelor din instituţiile publice ar marca o degenerare a laicismului. Pentru că un laicism care vrea să excludă orice fel de simbol relativ la Dumnezeu din domeniul vieţii publice este de fapt un ateism intolerant. Biserica sprijină o laicitate sănătoasă, care să marcheze un raport de cooperare între Stat şi Biserică. Interzicerea prin lege a prezenţei unui simbol religios în spaţiul public constituie un precedent periculos. S-ar putea ajunge, în final, la excluderea oricăror manifestări de ordin religios în public, cum ar fi procesiunile religioase, însemnarea cu semnul crucii, tragerea clopotelor etc. Reprezentanţii acestui curent de opinie ateistă s-ar simţi încurajaţi să solicite şi excluderea crucii de pe biserici, de pe case sau de la marginea drumurilor, absolutizând ideea că religia ţine doar de sfera vieţii private. Pentru cei de altă confesiune sau pentru atei, icoanele nu sunt, probabil, decât tablouri religioase şi nu pot agresa privirea sau libertatea de conştiinţă a acestora. Tocmai pentru că o privesc fără credinţă sau fără a conştientiza faptul că ea este o punte de legătură cu persoanele pe care le înfăţişează, afişarea unei icoane nu le poate dăuna cu nimic. Pentru cei credincioşi însă, icoanele reprezintă şi un îndemn la sfinţenie, la un comportament moral adecvat cu preceptele creştine. Aşadar, copiii creştini vor fi mai responsabili fiind „vegheaţi“ de prezenţa icoanelor. Sfinţii reprezintă adevărate repere morale în societate, iar a-i îndepărta pe copii de aceste modele este un act antieducaţional. Cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate în care sunt mediatizate numeroase vedete, adevăraţi „idoli“ pentru unii copii, care nu au un comportament moral adecvat. Prezenţa unui chip sfânt într-un spaţiu public nu afectează personalitatea şi demnitatea nici unei persoane ci, dimpotrivă, moralizează şi civilizează.