Educaţia ca pregătire pentru veşnicie

Trăim într-o lume în care se valorizează maximal prezentul şi apropiatul. Ceva este catalogat a fi bun sau folositor, inclusiv în educaţie, în măsura în care serveşte unei cauze sau cerinţe concrete. Se tot spune că învăţământul trebuie să fie centrat pe competenţe pretinse de „piaţa muncii“, se critică orientarea „generalistă“ sau „abstractă“ a educaţiei, se încurajează dimensiunea „antreprenorială“ a formării - de la cea primară până la cea universitară. Se repudiază „învechitul“, ceea ce nu are legătură cu „viaţa“, ceea ce aparent este tras pe linie moartă (greaca, latina), ceea ce nu slujeşte unui scop imediat.

Omul este educat prioritar pentru a şti să facă hic et nunc - nu şi pentru a şti de ce face ceea ce face, cum ar putea să facă şi altfel, ce acţiune este mai importantă etc. E nevoie de „roboţei“ eficienţi, care, aşezaţi cum şi unde trebuie, fac ceea ce sunt programaţi să întreprindă. Scopul educaţional este vizat doar în dimensiunea lui pe termen scurt, şi nu una de lungă durată. Dimensiunea finalistă a educaţiei este concepută de multe ori în mod îngust: trebuie să îi formăm pe oameni pentru lumea de azi, şi nu pentru cea care urmează să apară.

Departe de a pune sub semnul întrebării dimensiunea practică a formării, dorim să tragem un semnal de alarmă în legătură cu excesul de „pragmatizare“ a educaţiei şi înscrierea ei pe extrema „utilitaristă“. Şi această luare de atitudine o punem sub semnul următoarelor consideraţii:

1. Dintotdeauna educaţia a vizat nu doar prezentul, cât mai ales perspectiva (a persoanei, a comunităţii). Educaţia este o construcţie pre-vizionară, o „con-ducere“ a fiinţei către alte zări decât cea în care este situată la un moment dat. Este în propriul educaţiei ca ea să fie cu un pas înainte faţă de ceea ce lumea se arată acum. O educaţie pertinentă este anticipativă şi se face nu numai pentru o lume dată, ci şi pentru cea care poate să se ivească. Prin educaţie, forjăm viitorul şi îl „forţăm“ să se prefigureze în forma dorită. O educaţie care nu se face cu „faţa“ către viitor nu are sens, nu este viabilă, nu produce transformări.

2. Educaţia pentru prezent poate să aducă beneficii sigure, aşteptate, dar pentru un context dat şi un timp determinat. Ea este o formare „de menţinere“, care conduce la o bună inserţie în lume, la întronarea statu-quo-ului, la stăpânirea sau coabitarea cu scenarii sigure, ştiute. Aduce un confort şi o securitate pentru situaţii predictibile. Doar atât. Nu face faţă însă la realităţile inedite, când datele socioculturale se modifică, când apar înnoiri, rupturi. Or, lumea este dinamică, evoluţiile sunt de multe ori improbabile, ceea ce conduce, în perspectiva acestei filosofii educaţionale, la neadecvare, slabă priză a realităţii, inoperabilitate în raport cu viitorii posibili.

3. Educaţia trebuie să se aşeze şi să înceapă cu o pregătire multivalorică, generală, şi apoi poate fi orientată spre o zonă anume, prin achiziţionarea unor competenţe specifice. Profesionalizarea devine autentică atunci când se înalţă pe un fundament cultural larg. Cine stăpâneşte bine instrumentele culturale de bază poate apoi să o ia uşor în orice direcţie. De asemenea, doar cel cu un orizont cultural polivalent are mari şanse de a se manifesta mai prolific şi creativ în perimetrul unei specializări date.

4. Împlinirea omului este adusă de scopuri mari, pe termen lung, şi nu de fulguraţii teleologice perisabile, nenumărate, uşor de atins. Un scop care este împlinit prea repede încetează să mai constituie o zare de înaintare, de perfecţionare. Centrarea educaţiei pe „a avea“ în loc de pe „a fi“ conduce la o pervertire a actului paideic. De acaparat statute sau avuţii nu e greu; a şti cum să te raportezi la ele şi cum să le utilizezi constituie proba de foc a educaţiei.

5. Educaţia este un act cultural care conduce la sporirea capitalului spiritual al umanităţii. Omenirea durează nu numai prin civilizaţie, prin dimensiunile materiale ale culturii, ci şi prin formaţiunile ei spirituale, prin idei, prin năzuinţe, prin credinţe. A cultiva aceste valori în mod explicit, inclusiv prin şcoală, constituie o chestiune de continuitate şi salvgardare spirituală. „Artele liberale“ nu trebuie percepute ca gratuităţi, ci ca embleme definitorii pentru evoluţia omenirii. Mai degrabă rezistă în istorie ceea ce ţine de spirit şi simţire decât ceea ce este legat de acţiune obiectivată în bunuri materiale.

O educaţie autentică

Încât educaţia ar trebui să pună accent pe înnobilarea omului, pe formarea spiritului, pe acapararea unor instrumente culturale deschise care să-i predispună pe educaţi la noi explorări şi valorizări ale unor aspecte ce nu sunt conturate în prezent. Din acest punct de vedere, ar fi nevoie de o nouă reconfigurare a valorilor şi experienţelor de învăţare oferite de şcoală. Un program de învăţare ar trebui să cuprindă nu doar ceea ce are uzanţă imediată, ci şi anumite constante ce ţin de instrumentarul de cunoaştere, de înţelegere sau de apreciere a lumii. Nu cunoştinţe trebuie pre-date persoanei, ci metodologii de a ajunge la ele, de a le înţelege sensul şi a le valorifica în contexte posibile.

O educaţie autentică trebuie să se muleze pe un raport inteligent între valoarea perenă şi valoarea circumstanţială, între constant şi tranzitoriu, între proximitate şi îndepărtat, între contingent şi veşnicie. Cu cât vom situa aceste valori mai aproape de imediat, cu atât vom produce oameni care se vor „înşuruba“ doar eficient în lumea dată. Cu cât ne vom deschide către perspective de durată, vom forma competenţe deschise capabile să se extindă, să se auto-reproducă şi să evolueze. Un învăţământ directivat doar către prezentul imediat ignoră tot ce este valoare universală sau transversală. În general, regimurile autoritare au oroare faţă de tot ce înseamnă deschidere universalistă, prin studierea, de pildă, a unor discipline precum logică, psihologie, literatură sau istorie universală, limbi clasice sau moderne etc., care au menirea de a deschide minţile şi sufletele oamenilor. Oportunitatea unei materii şcolare nu trebuie fixată doar după consecinţele sau deschiderile practice imediate. Fizica, chimia, matematica nu sunt mai „folositoare“ decât filozofia, latina sau religia, de pildă. Materiile prefigurate în programul şcolar nu pot fi şi nu trebuie judecate după „valoarea lor de piaţă“. Şcoala nu trebuie să se reducă la o „anexă“, la un „incubator“ al „lumii muncii“. Chiar dacă trăim într-un timp în care sunt clamate competenţele practice, să nu neglijăm formarea unor calităţi ce ţin de frumuseţea sau coerenţa interioară, comportamentală. Unor competenţe acţionale trebuie să le asociem şi caractere pe măsură. Degeaba omul ştie să facă ceva dacă nu o face cu bunătate înspre folosul celorlalţi şi spre bucuria lui. De „bestii“ exacte şi eficiente e lumea plină; de oameni de caracter - mai puţin.

Profesorul lucrează pe termen lung, în perspectiva unei temporalităţi fără margini. Chiar dacă acţionează într-un context dat şi este supus unei normativităţi contingente, opera sa se va materializa într-un timp îndepărtat şi, de cele mai multe ori, după ce acesta iese din scenă. Orice gesticulaţie cu caracter paideic consumată acum va avea reverberaţii peste ani. Dascălul lucrează cu faţa către viitor, către veşnicie. Asemenea unui sacerdot, profesorul se apleacă asupra unei alchimii sufleteşti pe care o pregăteşte să perceapă şi să întâmpine veşnicia. El nu lucrează numai pentru lumea de aici, ci şi pentru cea de apoi…