„Educația pentru sănătate” - fizică sau mai ales morală?

De puțin timp, societatea românească, în clasele și categoriile ei cele mai ­variate, de la lideri politici și formatori de opinie, la profesori, medici, psihologi, psihoterapeuți ai ­familiei și, nu în ultimul rând, slujitori ai Bisericii, a fost divizată de mereu „noua”, dar în același timp și „vechea” dezbatere privind educația ­sexuală. De la formele ei explicite, vizând predarea acesteia de la vârste ­fragede, la formule ­ameliorate, de genul „educație pentru viață” sau „educație pentru ­sănătate”, abordarea acestei teme s-a făcut în moduri variate, mai mult sau mai puțin obiective.

Biserica a fost și va rămâne dintotdeauna și pentru totdeauna un adevărat bastion de apărare a valorilor familiei, în ceea ce aceasta are mai înalt moral. Deloc întâmplător și bazată pe Revelația dumnezeiască și pe învățătura sa bimilenară, credința ortodoxă dezvoltă cea mai frumoasă învăță­tură referitoare la rolul și valoarea bărbatului și a femeii, unul în viața celuilalt, la relațiile de armonie, care trebuie să existe între soți, pe de o parte, și între părinți și copii, pe de altă parte. Astfel, pentru spiritualitatea ortodoxă, familia constituie, cu adevărat, o „mică biserică”, un colți­șor de rai, într-o lume tot mai frământată, un paradis în miniatură, anticipând fericirea cea veșnică, din Împărăția lui Dumnezeu. 

Nu sexualitate trebuie să învățăm, ci să înțelegem ce înseamnă iubirea adevărată

În atotștiința Sa, Dumnezeu, Cel ce pe toate le-a creat din iubire infinită și spre fericire veșnică, știe că viața aceasta nu este o călătorie calmă către tărâmul fericit al mântuirii, ci și o luptă nevăzută de dobândire, păstrare și cultivare a virtuților creștine, forme ale binelui moral și ale frumosului spiritual, împotriva urâțeniei și hidoșeniei pe care păcatul le îmbracă în variatele lui forme. Iar cele mai ­înalte astfel de valori privesc familia. Pentru soțul creștin, soția sau aleasa inimii sale reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare, pe care Dumnezeu i-o oferă, pentru ca aceasta să îi fie sprijin și ajutor, să îi împodobească viața cu trăsăturile ei fizice, dar mai ales spirituale: frumusețea, sensibilitatea, delicatețea, gingășia, bunătatea, tandrețea, trăsături ce trebuie să caracterizeze viața unei soții evlavioase și devotate. În mod similar, pentru o soție credincioasă, soțul ei reprezintă cel mai înalt dar pe care Dumnezeu i-l oferă acesteia, pentru ca și el să îi înnobileze existența cu fermitatea caracterului, energia, discernământul, puterea și tăria morală - note morale specifice caracterului acestuia. Sau, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, soția trebuie să fie „medicament de bucurie sau de veselie” pentru soțul ei, inima familiei, al cărei creier este bărbatul. Scopul însoțirii bărbatului cu femeia nu îl constituie doar armonia conjugală, temperarea dorințelor trupești, ci întrecerea celor doi soți în fapte de dragoste și prețuire, de ajutor și respect mutual, capabile să îi conducă spre mântuire. Într-un astfel de cămin, adevărată „biserică domestică”, prezența copiilor constituie, precum spune același Sfânt Ioan Gură de Aur, cea mai mare mângâiere oferită oamenilor, după pierderea nemuririi, ca speranță la redobândirea acesteia și, totodată, „toiag” bătrâ­neților părinților lor. În baza unei învățături atât de înalte și în calitatea ei de mamă spirituală a neamului, Biserica se simte responsabilă să încerce să corecteze deviațiile morale, chiar și numai în fază de proiect sau simplă idee ori părere, după cum, în cazul părinților trupești sau biologici, dojana sau mustrarea copiilor nu este semn de pedeapsă și indiferență, ci de dragoste responsabilă și grijă morală față de devenirea lor spirituală. Partida celor care apără cu orice preț ­introducerea educației sexuale în programa de studiu a elevilor supralicitează argumente potrivit cărora România ar fi țara cu cele mai tinere mame. Acestea, din lipsa unor cunoștințe despre chiar propria sexualitate, ar fi debutat timpuriu și promiscuu în viața sexuală și ar fi adus pe lume copii. Copii cu copii. 

Educația sexuală și ­rezultatele ei în Occident

O privire atentă, însă, asupra istoriei recente europene ne ajută să observăm faptul că țările scandinave au trecut prin aceste frământări în anii ‘60 ai secolului trecut, iar rezultatul a fost introducerea unei astfel de discipline, spre studiu, în școală. Scopul urmărit a fost informarea elevilor cu privire la viața sexuală și debutul în aceasta, căile de a evita sarcinile nedorite și partenerii multipli sau abuzivi, comportamentele bizare și deviante. Iar rezultatul, rezimțit nu după mult timp, l-a constituit înmul­țirea cazurilor de viol și abuz, micșorarea vârstei începerii vieții sexuale, un număr sporit al sarcinilor nedorite și al avorturilor, permisivitate exagerată în pri­vința practicilor sau comportamentelor sexuale. Dându-și seama de greșeala făcută, au încercat, apoi, și continuă, după o jumătate de secol, să o amelioreze. S-ar părea că civilizația americană contemporană este mult mai înțeleaptă, ea investind milioane de dolari pentru derularea unor programe de informare și cultivare a castității și înfrânării, până la căsătorie, cu ferma convingere că un tineret sănătos ­înseamnă un neam puternic. ­Întrebarea este: de ce nu ne inspirăm și noi din experiența celor care au trecut prin aceste frământări ideologizante și de ce nu putem da dovadă de discernământ, într-o problemă atât de sensibilă a vieții umane - intimitatea, nu promovând ideologii partinice, ci cultivând idealuri morale înalte? Astfel, calea optimă este responsabilitatea, și nu libertinajul și laxismul moral, efortul de păstrare a valorilor familiei și nicidecum bulversarea tinerilor, uneori de la vârste la care nu sunt deplin formați fizic și spiritual, cu teorii aparent științifice, dar provocatoare și periculoase pentru sufletul lor, nedeplin exersat. Relativizarea valorilor creştine şi tradiţionale ale familiei, așa cum arată analiștii problemelor cu care aceasta se confruntă, în contemporaneitate, are efecte dramatice asupra existenţei unui neam, în istorie. Atunci când familiile sunt puternice, poporul respectiv este unit şi puternic. Atunci când familia este lovită, iar temeliile ei sunt zdruncinate de imoralitate şi laxism moral, se îndreaptă spre decadenţă şi dispariţie. Astfel, „antropologul britanic John D. Urwin a făcut un studiu aprofundat asupra a 80 de civilizaţii care au apărut şi au dispărut de-a lungul a 4.000 de ani. Dr. Urwin a descoperit că există un punct comun tuturor. De fiecare dată, s-a început cu un set de valori morale conservatoare, punându-se accent asupra familiei. După un timp, acest principiu a devenit tot mai liberal, valorile morale au dispărut şi familia a avut de suferit. În toate cazurile, pe măsură ce familia s-a deteriorat, acea civilizaţie a început să se destrame; în toate aceste 80 de cazuri, prăbuşirea unui popor a avut o strânsă legătură cu destrămarea familiei. În majoritatea cazurilor, civilizaţia a dispărut după o generaţie în raport cu dispariţia familiei”¹. Mai mult decât oricând, în vremuri precum sunt cele pe care le trăim, în care se constată, de mai bune de o jumătate de veac, o scădere alarmantă a numărului nașterii, în sânul unei popor îmbătrânit, făcând și el parte dintr-o continent aflat într-o reală „iarnă demografică” și în care mare parte din puținii săi tineri iau calea străinătății, lăsând în urmă familii, părinți și chiar copii singuri, izolați și neajutorați, atenția ar trebui îndreptată spre alcătuirea și promovarea unor programe și politici coerente și consecvente, care să vizeze păstrarea factorului uman în țară, întemeierea de familii și ajutorarea lor, îndemnul la o viață morală înaltă în sânul acestora, manifestată inclusiv prin naș­terea de mulți copii, care să fie mângâiere părinților și familiilor lor, sprijin și viitor al neamului în care s-au născut.

 

Notă

¹ Zig Zilgar, Secretul căsniciei fericite. Idila poate dura o viaţă, Ediţia a II-a, traducere din engleză de ­Irina-Margareta Nistor, Curtea ­Veche, Bucureşti, 2017, p. 20.