Educaţia şi adevărata cunoaştere. Ce le lipseşte copiilor noştri astăzi în şcoli

După scandalul icoanelor din şcolile româneşti, iată că o decizie recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului asupra unui caz similar din Italia aduce din nou la lumină acest subiect controversat. Nu numai România, acum, ci toate ţările creştine pot fi afectate de furia ateistă, care, în virtutea apărării aşa-zisei libertăţi religioase a unei minorităţi, nu doresc altceva decât să elimine orice urmă de credinţă din educaţia copiilor noştri.

Fără îndoială, trebuie să fim vehemenţi în respingerea unor astfel de impuneri oprimante. Aşa cum a afirmat de curând IPS Arhiepiscop Ieronimos, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Grecia, „nu numai minorităţile au drepturi, ci şi majoritatea“. Întrebarea pe care mi-o pun însă este următoarea: este oare respingerea simbolurilor religioase singura problemă pe care o are sistemul secular de învăţământ actual? Omul nu este un eveniment aleatoriu în procesul evoluţiei Educaţia copiilor noştri este îndreptată către conceptul general că totul poate fi explicat prin ştiinţă şi că ceea ce nu înţelegem astăzi va fi explicat fără doar şi poate mâine. Minţile lor micuţe sunt umplute de ideea că omul este un eveniment aleator în procesul evoluţiei, că nu există viaţă dincolo de moarte iar Dumnezeu a fost inventat ca o necesitate culturală atunci când împrejurările triste ale istoriei au cerut-o. Personal, nu am nimic contra ştiinţei şi a progresului, fiind un avid utilizator al tehnologiei moderne. Nu pot opri însă un gând care mă frământă, anume acela că ştiinţa a dezvoltat o atitudine prea arogantă cu privire la realitatea lumii în care trăim şi că această atitudine, transmisă copiilor noştri în şcoli, nu este deloc sănătoasă, din punctul de vedere creştin. Cunoaşterea seculară pe care o predau şcolile noastre astăzi le oferă copiilor un punct de vedere mecanicist asupra lumii, cu care nu sunt de acord. Folosind acest punct de vedere, ei vor înţelege de bună seamă mai bine lumea din jur, dar este oare această înţelegere suficientă? Nu le este oare limitată vederea de ansamblu la numai ceea ce doreşte societatea pentru ei să vadă? Creştinul nu poate reduce religia la un fenomen cultural care se predă în şcoli la ora de filosofie şi istorie, sau la o simplă metanaraţiune ca oricare alta, o altă încercare eşuată de a explica inexplicabilul. Creştinul ştie că realitatea lui Dumnezeu nu este doar o simplă poveste frumoasă, ci este singura realitate care există. Lumea nu este doar ce îşi imaginează filosofii în minţile lor suprasolicitate, realitatea existenţei este dincolo de interpretare pentru că adevărul este cu Dumnezeu Care este Adevărul Însuşi. Din această perspectivă, existenţa lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată matematic, Sfintele Scripturi nu trebuie analizate la nesfârşit sintactic sau fonetic, iar moralitatea nu trebuie să fie dictată de logică şi experienţa istoriei. Toate acestea nu sunt decât mândrie umană ridicată la apogeu. „Cred, deci sunt raţional“ Fericitul Augustin afirma cândva, în secolul al patrulea: „Raţiunea duce la credinţă şi credinţa duce la raţiune. Cred, deci sunt raţional“. Ecourile acestor cuvinte răsună încă profund în Apus, chiar şi astăzi. Credinţa însăşi este împinsă prin ciurul şi dârmonul raţiunii seculare, pierzând orice urmă de taină, neputând trece dincolo de puterea de înţelegere a omului şi deducţia logică. Învăţătura de credinţă ortodoxă, exprimată în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi, urmează însă un alt făgaş, recunoscând două niveluri de cunoaştere: un nivel dumnezeiesc sau revelat (superior) şi altul secular (inferior). Această dihotomie explică diferenţa de netrecut dintre creat şi Necreat, dintre Dumnezeu şi creaţia Sa, lumea. Cunoaşterea seculară este bazată pe logică şi experienţă empirică, nereuşind să treacă dincolo de nivelul ultimei descoperiri ştiinţifice a zilei. Cunoaşterea umană se naşte în lumea creată şi nu se poate ridica dincolo de aceasta, nu are puterea de pătrundere în tărâmul spiritual. Omul a pierdut orice transparenţă către adevărata existenţă, viziunea ştiinţei şi a filosofiei fiind limitată şi distorsionată, iar orice trece prin această lentilă este la rîndul său distorsionat şi pervertit. În ciuda acestei realităţi, continuăm să trăim cu iluzia că, utilizând uneltele născute din limitata noastră capacitate de cunoaştere, vom putea să înţelegem totul, chiar şi natura intimă a lui Dumnezeu. Fără să ne dăm seama însă, folosind aceste instrumente de măsură necalibrate, construim de fapt un concept despre Dumnezeu care este departe de ceea ce este El cu adevărat. Înţelegerea lui Dumnezeu la nivel raţional nu este suficientă Omul pare să fi uitat răspunsul primit de Moise când L-a întrebat pe Dumnezeu Cine este: „Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: «Eu sunt Cel Ce sunt»“. (Ieş 3:14). Dumnezeu nu este Cine credem noi că este, El este doar Cel Ce este! Atât şi nimic mai mult. Încercând să-L înţelegem logic pe Dumnezeu prin raţiunea umană căzută, ne construim de fapt un idol, un fals dumnezeu, care nu este altceva decât ceea ce doreşte omul ca el să fie, şi nu ceea ce este El cu adevărat în fiinţa Sa. Înţelegerea logică a lui Dumnezeu la nivel raţional, intelectualist, nu este suficientă. Cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces divino-uman, implicând atât harul lui Dumnezeu, cât şi dorinţa omului de a se angaja în conlucrarea cu harul. Omul trebuie să se angajeze activ în lucrarea permanentă împotriva patimilor, pe care o numim asceză, încercând să atingă starea de despătimire. La rândul Său, Dumnezeu revarsă harul Său asupra omului, descoperindu-Se pe Sine numai unui om eliberat de păcat şi falsele concepte ale minţii căzute. Dumnzeu este prezent numai într-o inimă care nu încearcă să-şi contruiască un dumnezeu artificial prin raţiune, ci Îl aşteaptă pe Dumnezeu să Se pogoare şi să Se sălăşluiască în ea. Simpla prezenţă a lui Dumnezeu este suficientă să răspundă tuturor întrebărilor şi să potolească toate fricile pe care le construieşte mintea noastră. Acest adevăr însă nu poate fi înţeles prin conceptualizare logică, ci trebuie trăit. O adevărată educaţie trebuie nu numai să lumineze minţile copiilor noştri, dar să le atingă şi inimile. În fapt, vrem ca mintea lor să dobândească înţelepciunea ultimă născută din unirea cu inima, pentru ca înţelepciunea pe care astfel o vor dobândi să slujească unui singur scop: să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate! Dacă societatea va continua pe panta coborâtoare pe care a pornit, copiii noştri vor învăţa din ce în ce mai puţin despre Dumnezeu în clase, pentru că, în numele unei corectitudini politice molipsitoare, orice urmă de Dumnezeu va fi sistematic şi obsesiv înlăturată. A fost o vreme când anul şcolar se începea cu rugăciune şi se sfârşea cu mulţumire, astăzi copiii primesc cuvântări moralizatoare. Dar nu este încă totul pierdut. Chiar dacă adevărul credinţei nu se mai predă în şcoli, el poate fi încă transmis din generaţie în generaţie, nu prin manuale şcolare, ci prin exemplu personal; nu prin ureche, ci prin inimă. Nu uitaţi, de aceea, când vă trimiteţi copiii la şcoală, să le oferiţi, pe lângă ghiozdanul cu caiete si gustarea de dimineaţă, o binecuvântare, ca ziua să le fie plină de har, pace şi lumină. pr. Vasile Cătălin TUDORA, parohia „Sf. Ioan Botezătorul“ Dalas, Texas