Educația tinerilor și educarea noastră pastorală

Se încheie, cu ajutorul lui Dumnezeu, un an prețios în experiența educației tineretului în Biserica Ortodoxă Română. Unii vor căuta prin media rezultatele, prin fel de fel de raportări ori în diagrame de împlinire a unor planuri. Personal am căutat în ochii tinerilor de pe stradă și m‑am lăsat educat de ei. Mi‑au reaprins nădejdea că Țara are sens și prin efortul lor. I‑am văzut tensionați de examene supraevaluate și supratrâmbițate de o societate care încă mai crede că doar ce se poate cuprinde în cifre și procente este realitate. Dezamăgiți de oboseala cronică în care ne scăldăm, au învățat să‑și caute bucuria și în Biserică. Nu doar în distracțiile unei lumi obosite anacronic, la rândul ei.

I‑am văzut rugându‑se, jucând fotbal ori chibi­țând pe margine, i‑am descoperit în răcoarea tindelor mănăstirilor, ca și în pragurile de magmă împietrită din Caraiman. Dispuși să asculte, să povestească, să învețe. I‑am primit în spovedanie cu evlavie și drag. Mi‑au dăruit clipe de evlavie și drag. I‑am descoperit în cabinete de terapie antialcool ori antidrog, mirați că văd un preot lucrând cot la cot cu ei pentru recuperarea bucuriei vieții. Mi‑am însoțit pașii în librării cu ei și le‑am urmărit cu bucurie gusturile pentru film ori teatru, pentru cultură - oriunde s‑ar afla. Este momentul, ca oameni ai Bisericii, să înțelegem că ne‑au corectat în comunicare și ne‑au obligat să redescoperim linia directă de dialog, fără ifose și fără masca func­ției sociale ce o reprezentăm. Personal cred că din momentul îColectivÎ, Ortodoxia românească a învățat mai mult decât societatea civilă și decât oricare altă alcătuire de sistem. Ne‑au dovedit apoi că dacă suntem atenți în proiectele pe care le propunem, dacă suntem fideli liniilor pastorale luminoase, sunt cu noi. Nu doar în tabere de vară, ci și în locurile grele ale limitei dintre viață și moarte, dispuși să construiască, să între­țină și să umple de sens con­strucțiile noastre. Se roagă și trăiesc Liturghia cu o intensitate pe care nu am mai văzut‑o în tineret de ani de zile. Și nu pentru că ies dintr‑un lagăr comunist, cum a fost cazul nostru, ci pentru că refuză ghettoul nonsensului umanismului fără om.

Prezență, nu încă un spațiu de analiză

Poate că cea mai importantă lecție primită este aceea că nimeni nu‑i de disprețuit, că a ține tinerii în lucrarea Duhului Sfânt înseamnă nu doar a menține un viitor viu Bisericii, ci și un prezent de Har al acesteia. Este momentul să acceptăm și critica lor, nu doar a noastră asupră‑le. Poate că am învățat - anul acesta a fost o școală pastorală bună - să‑i mai întrebăm și pe ei ce vor de la Biserică, de la oamenii și instituțiile ei.

Ce avem de făcut pentru ca generația aceasta să nu ne fie furată din inima Bisericii? În primul rând să‑i vedem, să‑i ascultăm, să le stăm alături în momentele grele și frumoase prin care trec. Ei ne vor o prezență, nu încă un spațiu de analiză. Asta ne obligă la construirea unei comunicări adecvate vârstei și spiritului lor, cu riscuri asumate de a fi acuzați că stăm mai apropiat de public speaking decât de omilie patristică. Atenția la omilie înseamnă pregătire, râvnă și dispoziție la efort fidelizat în vestire. Ei vă stau alături, au nevoie de astfel de modele de autenticitate în exprimare, chiar dacă, repet, autenticitatea nu înseamnă conformitate. Unul dintre marii profesori de omiletică din Italia, Ugo Sartori, reamintește mereu că Iisus la nunta din Cana Galileii a schimbat apa în vin, dar, din nefericire, nu puțini predicatori au abilitatea de a transforma vinul în apă și nici măcar în aceea rece, de izvor. Evitarea mediocrizării tinerilor care se atașează slujirii preoțești ca vocație și profesiune începe prin regenerarea unei predici vii, pe viață și pe moarte, în toate parohiile. Acolo se nasc vocațiile, acolo se identifică sporii de cultură teologică ce pot afecta pozitiv ori negativ Biserica. Predica înseamnă să iei în serios Evanghelia nu doar la amvon, ci în fiecare clipă a existenței tale, greșind sau ratând uneori, dar niciodată demisionând din demnitatea de creștin.

Un alt aspect fundamental ar fi legat de redescoperirea de către tineret a Tainei Sfintei Spovedanii. Nu ca un exercițiu psihologic ori de psihoterapie, ci ca un dialog între egali. Toți tinerii sunt priviți de sus de profesioniștii devenirii lor. Învă­țăm să le stăm alături sau devenim unul dintre obstacolele care le acoperă calea spre gândire personală, spre libertate și decizie responsabilă? Au nevoie să fie ascultați, și asta nu este nici metaforă și nici altă figură de stil. Suntem prea ocupați să proiectăm pe ecranul non‑protectiv al mediei și societății ceea ce lucrăm cu tinerii, uitând că ceea ce avem de făcut este să învățăm să le comunicăm lor mai întâi faptul că am înțeles ce ne spun. Ba chiar și cele ce nu ne spun. Limbajul nostru duhovnicesc, fără a le fi străin întru totul, ne adaugă în latura profesioniștilor rigizi, insensibili, de care sunt sătui. Suntem chemați de tineri să fim vii, să putem transfera această viață celor care au nevoie de ea. Biserica este vie în măsura în care trăim din Hristos care ne este Viața. Nu putem fi vii în Hristos fiind amorțiți de suficiență și lehamite în raport cu ceilalți, indiferent de vârstă, tineri.

Curajul de a fi vulnerabil

Dar poate cea mai amplă lecție primită de la tineri anul acesta este cea a vulnerabilității noastre. Ca oameni și ca institu­ție umană. E o vulnerabilitate dată de tensiunea pastorației și de riscurile asumate? Perfect. E una dată de orgolii și inadecvare la context misionar? Ne vom ru­șina de judecățile tinerilor și la Judecata lui Hristos. Cât de relevant apare în acest context ceea ce spunea Theodore Roosevelt (Sorbona, 23 aprilie 1910) în renumitul său discurs despre cetă­țenie în Republică: „Important nu este cel care critică; nici acela care arată cum se împiedică omul puternic sau care spune cum ar putea cel care face un lucru să‑l facă mai bine. Lauda i se cuvine celui ce se află în arenă, a cărui față e năclăită de praf, sânge și sudoare; celui ce se luptă cu mult curaj; celui ce dă greș iar și iar, pentru că nu există efort fără greșeală și neajunsuri; celui ce se străduiește să înfăptuiască tot ce trebuie înfăptuit; celui ce cunoaște entuziasmul și devotamentul și care se dăruiește unei cauze demne de laudă; celui care, dacă reușește, în cel mai bun caz, triumful unei mărețe realizări, iar în cel mai rău caz, dacă dă greș, măcar greșește dovedind un curaj fără limite”. Brene Brown, de la care am și preluat citatul, conchide: „Asta înseamnă să fii vulnerabil (...). Vulnerabilitatea nu înseamnă doar să cu­noști victoria și înfrângerea, ci să înțelegi că ambele sunt necesare; înseamnă să te implici cu toată ființa ta în ceea ce faci” (Curajul de a fi vulnerabil, Bucu­rești, 2016, p. 15). N‑avem, așa­dar, decât a cere o mână de ajutor tinerilor. O mână întinsă cinstit și lucid cheamă o mână întinsă cinstit și lucid. Răspunsul lor a venit pe întreg parcursul anului. Sunt dispuși să se educe pentru Împărăția lui Dumnezeu. Urmându‑ne! Sunt partenerii noștri de educație pastorală, duhovnicească și sufletească. Fiți între ei, ca ei, asemenea Domnului Iisus Hristos. Generoși în efort, limpezi în mesaj, hrănitori în ajutor imediat. Poate că anul acesta a fost cea mai mare șansă în a ne educa pentru ei.