Educaţie şi integrare: Gadget-uri care amputează

Tehnicul are o influenţă notabilă asupra mecanismelor de învăţare sau asupra structurilor de formare. Decantarea unei culturi digitale produce reponderări în ceea ce priveşte mecanismele antrenate în învăţare (de pildă, memoria intră în recul), dar şi reorientări în ceea ce priveşte motivaţia sau obiectivele învăţării. Judecând lucrurile din acest punct de vedere, poate că ar trebui să fim mai înţelegători faţă de declinul culturii cărţii în profitul culturii digitale - cel puţin dacă avem în vedere modul cum tinerii se raportează la cele două tipuri de expresie culturală. Ceea ce ar fi bine să urmărim, în primul rând, ar fi formarea tinerilor pentru o receptare critică şi responsabilă, pentru o autonomie axiologică faţă de produsele culturale, indiferent că acestea sunt livrate sub o formă clasică sau electronică. Pe de altă parte, şi o extensie a structurilor de formare dinspre palierul şcolar spre cel extraşcolar trebuie luată în calcul şi reevaluată din punct de vedere educaţional. Principiul ar fi acesta că şi extra-curricularul trebuie să se constituie într-un context formativ atât pentru pregătirea iniţială, cât şi pentru educaţia pe parcursul întregii vieţi.

Incidenţa unui dispozitiv nou asupra noastră este nu numai directă, prin solicitările prezenţei şi uzanţei sale, ci şi indirectă, prin schimbarea raportării noastre la lume şi la semeni. Până una alta, aparatul este un mediator, un facilitator dintre corpul sau psihicul nostru şi lucrurile din jur. Lumea văzută sau întrebuinţată prin astfel de dispozitive arată altfel decât cea percepută direct, prin auz, văz, epidermă. Poate primi o altă valoare, consistenţă, adâncime, lumină. Coabitarea cu tehnicul repliază aparatul nostru mental şi receptiv în multe dintre datele lui esenţiale. Îl face să vadă mai mult sau mai puţin, îl face mai molatec sau mai trepidant. Lumea trăită de persoana care merge pe jos are o altă dimensiune decât cea care merge, mai tot timpul, cu autoturismul. Lumea în care se mişcă omul de la ţară diferă niţel de cea în care trăieşte cel de la oraş - pentru că şi proximitatea tehnică e diferită. Lumea percepută şi visată de un tânăr adorator de tehnică are alte contururi decât cel care a trecut prin viaţă şi nu mai este preocupat de noutăţile din acest domeniu. Nu spunem că această lume e mai bună sau mai rea, ci că e altfel. Temporalitatea, multitudinea şi durata contactelor, expectanţele faţă de cei din jur, reprezentările privind viitorul, deciziile şi trăirile intime etc. sunt „filtrate“ de mecanismele tehnice întrebuinţate şi, cu siguranţă, vor fi diferite în cazurile invocate mai sus. Conectivitatea de tip nou, pe bază de e-mail-uri sau messenger, şi nu prin corespondenţa tradiţională, vine şi ea cu noi dimensiuni şi reprezentări privind spaţiul, timpul, valoarea lucrurilor şi al oamenilor. Dacă depeşa clasică îngăduia un transfer informaţional pe durata unui interval de timp printr-un suport obiectual (socialmente şi tehniceşte din ce în ce mai convenabil), noul mod de comunicare pune în contact aproape instantaneu fiinţe oarecum „descărnate“, uneori fără chip şi înfăţişare, fără raportarea la materialitatea unui suport (culoarea sau mirosul hârtiei, caracteristicile caligrafiei, formatul sau stilistica timbrului etc.). Concreteţea suportului, plus o sumedenie de înţelesuri purtate de acestea dispar pentru totdeauna. Personalizarea mesajului se realizează doar la nivel de conţinut, iar dacă aceasta se poate realiza şi altfel, rămâne oarecum prescrisă, sugerată, utilizatorul putând alege o variantă dintre mai multe posibile - dar date. Comunicarea prin noile instrumente intervine cu anumite bariere, dar deschide şi alte porţi ce vor fi potenţate graţie unor abilităţi tehnice. Ceva se pierde, dar se şi poate câştiga, pe de altă parte. Noile tehnologii de comunicare creează noi oportunităţi, dar şi servituţi privind prezenţa noastră pe scena socială. Noul spaţiu facilitează o extensie virtuală, o multiplicare a prezenţei noastre, o ubicuitate nemaiîntâlnită şi neimaginată (în acelaşi timp, cineva îmi citeşte un articol dintr-o revistă digitală, altul îmi poate studia curriculum vitae pe pagina web personală, altcineva mă poate interpela prin e-mail sau messenger). Pe de altă parte, intimitatea mea personală cu greu mai poate fi apărată din moment ce pot fi apelat peste tot unde mă aflu pe telefonul mobil sau, de ce nu, „urmărit“ prin messenger - dacă sunt la birou, fac pauză sau discut cu cineva. Chiar dacă am posibilitatea să selectez ceea ce vreau să arăt şi altora, până la urmă noile tehnologii digitale mă supun indiscreţiilor şi tentaţiilor „voyeriste“ ale unora. Prin urmare, uneori, sunt obligat să activez alte „măşti“ şi alte „feţe“, funcţie de virtuţile mediului tehnic ce mă înconjoară. În general, tehnicul presupune tipizare, repetitivitate, activare a unor dimensiuni omeneşti oarecum rezonante cu algoritmicitatea presupusă de artefactul exterior. El trezeşte şi întăreşte acele predispoziţii „mecaniciste“ din fiecare dintre noi. Uneori, acesta „somează“ omul să devină robot, transformându-l, printr-un mecanism curios, într-o prelungire sau simplă „unealtă“ a artefactului. Abuzul de tehnică creează o anumită dependenţă (ca orice consum excesiv) şi o lene a spiritului ce ne poate îndepărta de la esenţa şi noima noastră existenţială. E bine ca interferenţa dintre om şi maşină să nu degenereze în suprapunere, iar fiecare entitate să rămână ceea ce este. Să ne ferească Dumnezeu de ziua în care oamenii ar deveni maşini, iar maşinile ar lua locul oamenilor!