Educaţie şi integrare: Uimirea şi întrebarea - garanţii ale învăţării

Învăţarea începe cu mirarea şi interogarea. Şi tot cu acestea sfârşeşte ea. Cine se întreabă mereu, acela este bine poziţionat pe drumul învăţării. Cine se interoghează, înseamnă că nu este pe deplin mulţumit de ceea ce ştie şi caută să vadă lucrurile şi altfel. Cine se înfiorează de ceea ce află, demonstrează cât se poate de clar că nu este indiferent faţă de ceea ce posedă, nu rămâne pasiv faţă de cunoaştere, vrea să meargă cu ea mai departe. Cunoaşterea veritabilă este reflexivă; nu este o ţintă, ci un parcurs, nu este o achiziţie, ci o năzuinţă, nu este o proprietate individuală, ci un bun care trebuie dat mai departe. Şi presupune mereu un „mai mult“, un „rest“, un „dincolo“: creează sentimentul că mai sunt lumi de aflat, lucruri de descoperit, stări de simţit. Cunoaşterea autentică este cea care se transcende pe sine.

Felul cum punem întrebările dă seama de puterea noastră de a învăţa şi de a evolua. Un om este ceea ce este prin întrebările pe care şi le pune (sau care le ridică şi altora) în raport cu sinele, cu semenii şi cu Dumnezeu. O persoană se edifică şi se înalţă prin felul de a problematiza. Nu trebuie să repudiem pe oamenii care îşi pun probleme. Valoarea unui om poate fi direct proporţională şi cu „problemele“ pe care le poartă! Zbuciumul interogativ constituie un predeterminant al învăţării şi al aflării soluţiilor. În actul creativ şi inovativ, cel mai important moment este constituit din punerea unei probleme. Ceea ce urmează este derivat direct din acest punct de plecare. Marii descoperitori au fost cei care au ştiut să pună mari şi inedite întrebări. Câteodată, e nevoie să-ţi pui o problemă ca ea să se rezolve; e suficient să-l invoci pe Dumnezeu pentru ca el să vină lângă tine. Punerea întrebării este primul pas al aflării adevărului. Ivirea unei întrebări nu este semnul obligatoriu al necunoaşterii. Dimpotrivă, prezenţa ei denotă că ceva din ceea ce se caută este anunţat prin chiar punerea întrebării. „Fiecare căutare - spune Heidegger –-conţine o însoţire precursoare (subl. n.) care este ceva din ceea ce se caută“. Când punem întrebarea „Ce se întâmplă acolo?“ ştim deja o serie de lucruri: că există un acolo, că acolo se-ntâmplă ceva, că noi suntem cei care ne-ntrebăm, că am putea, în principiu, să ştim ce se întâmplă acolo, că e bine să aflăm ce se întâmplă acolo, că putem face ceva cu răspunsul la această întrebare etc. etc. Mai rămâne să aflăm doar un „simplu“ aspect: ce se întâmplă acolo! Problema care se avansează predetermină de multe ori soluţia ce urmează a fi revelată. Orice conţinut, care va fi „turnat“ în „forma“ întrebării, trebuie să se modeleze în spiritul ei. Răspunsul „se ascunde“ in nuce în însăşi întrebarea care este pusă. Încât şi aici funcţionează acel principiu pascalian - oarecum tăinuit, căci ţine de „viclenia“ raţiunii - şi anume: „nu te-aş căuta (în plinătate) dacă nu te-aş fi găsit (în parte)“. Când plec la drum, am deja o parte a drumului în mine, când doresc să-mi aproprii ceva, fac deja corp comun cu acel ceva. Aşadar, propoziţia interogativă are o natură rezidual-contextuală şi rezultă dintr-un fond de cunoştinţe iniţial ştiute. Logicienii numesc acest conţinut anticipator presupoziţia întrebării. Totodată, întrebarea dezvăluie o altă latură a lucrurilor faţă de cum le ştiam noi la un moment dat. Ea pretinde a „uita“ ceea ce cunoaştem în profitul prospectării altor aspecte ale realităţii interogate. „Când pui o întrebare - ne previne Constantin Noica - luminezi lucrurile. Este vorba de o iluminare a lor la propriu, o punere a lor în lumină, în sensul că deschizi un orizont, unde lucrurile pot apărea lămurit sau nu. Felul cum proiectezi fascicolul de lumină, întrebând, este felul cum înfrunţi lucrurile, iar bogăţia modalităţilor de interogaţie ţine nu mai mult de subtilitatea conştiinţei ce întreabă, decât de subtilitatea existentului asupra căruia întreabă“. Poate că realitatea ar rămâne cufundată în necunoscutul ei dacă nu am „arunca“ asupra ei semne de întrebare, mirări, provocări. Există un dinamism inerent în punerea întrebărilor. Ele se leagă, se cheamă şi se completează reciproc. O întrebare „trezeşte“ alte întrebări, declanşându-se o reacţie în lanţ în „generatorul“ interogativ. Întrebarea pusă poate ascunde, uneori, alte problematizări, neformulate încă. Ne fixăm o întrebare, dar nu ştim care vor fi următoarele. Interogaţia împrumută ceva din cutia cu surprize a Pandorei (ceea ce este de dorit!), dar şi din întortocheatul labirint al Minotaurului (în care te poţi pierde!). Din punct de vedere educaţional, e bine să-i încurajăm pe cei care pun întrebări. E indicat să vedem în elevii sau studenţii noştri nu numai nişte simpli „respondenţi“, care se conformează mereu somaţiilor noastre interogative, ci şi nişte subiecţi care ne pun întrebări, ridică probleme, duc mai departe sau întorc pe toate feţele punctele noastre de vedere. Şi asta pentru a nu rămâne cu răspunsurile noastre, ci pentru a ne ridica, dimpreună cu ei, din întrebare în întrebare, tot mai sus, spre zările cunoaşterii.