Emanuel: nu suntem singuri

Într-o cugetare de-a sa, Sfântul Grigorie de Ny­ssa ajungea la abisul de ultimă temelie al nașterii lui Dumnezeu „în trup”, în lume: dragostea de oameni. „Iată pricina pentru care S-a întrupat Dumnezeu” - arată, inspirat și lămuritor, Episcopul Nyssei, adăugând: „din cauza morții noastre a acceptat Dumnezeu să Se nască”. Eșecul omului a atras necondiționat iubirea divină, însă aceasta s-a realizat prin intermediul caracteristicilor celui dintâi. Minunea se în­făptu­iește de către Dumnezeul iubirii prin ochii omenești, prin inima, prin mâinile și picioarele, prin gândul și prin viața omului. Iisus este Fiul Omului, unicul Om întru Care a coborât Dumnezeu. Sălașul înomenirii lui Dumnezeu este pur, neîntinat, preasfânt - o fecioară, o ființă neatinsă de moartea spirituală care le-a răpus pe toate celelalte: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu pe care Îl vor numi Emanuel - cu noi este Dumnezeu” (cf. Isaia 7, 14; Matei 1, 23). Aici este sâmburele „mântuirii poporului de păcatele lor”, din acest nucleu de mișcare transcendentă înspre om, exprimat de marele Isaia, se va dezvolta totul. De aici se întinde orizontul secular de nădejde și de bucurie al tuturor celor de sub cer, de sub cerul ce li se va deschide în Emanuel. În Pruncul zămislit „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” se vindecă singurătatea noastră („de la” sugerează exterioritatea obiectiv-cerească a prezenței dumnezeiești în Emanuel, Darul care vine întotdeauna „de la” cineva, pe când „din” evocă lăuntricul uman, primitor și rodnic la lucrarea întrupării: „Fie mie după cuvântul tău!”).

În penumbra omenirii care își plângea nealinarea a luminat Dumnezeu; nu de la distanță, nu prin interpuși sau printr-o nouă pedagogie a istoriei, ci „dându-L” lumii pe Fiul Său născut „mai înainte de toți vecii”, din nepătrunsul infinit al netimpului. Trupul Unuia-Născut din Tatăl se înfiripă din trupul feciorelnic al Mariei numai printr-o împletire mai presus de înțelegere a lucrării adumbritoare a Duhului Sfânt și a acelui „Fie!” al Fecioarei. Cerul și pământul și-au surâs cu bună­voință, îmbrățișându-și taina și nădejdile, primul împlinindu-și dragostea, celălalt aflându-și mângâierea. În nuvela Smerita, una dintre cele mai intense și tulburătoare scrieri ale sale, Dostoievski notează melancolic: „Oamenii sunt singuri pe pământ, asta-i nenorocirea!” Nu o dată existențialismul filozofic, literar și chiar teologic a vorbit despre sentimentul părăsirii de către Dumnezeu, despre acel vid pe care omul îl resimte când își pune problema legăturii interioare cu Creatorul său. Cine poate spune că nu cunoaște acest dor al ființei, cine nu a strigat niciodată în pustia vieții lui, fără ecou, fără răspuns, fără speranță? Când toate încercările de a fi campionul existenței tale terestre au eșuat, începe să se audă glasul dorului de Dumnezeu. Numai cine a „murit” pentru aici, pentru acest loc și timp al pătimirii care este lumea, poate asculta glasul veșniciei, al acelei Vieți extranee care te cheamă la înviere, la renaștere, înfiindu-te izbăvitor pentru vecie.

Singurătatea este iadul. Semnul tămăduirii de singurătate este, dincolo de vremuri și de oamenii acestora, prezența lui Dumnezeu alături de noi sau - mai adânc spus - „întru noi” (Ioan 1, 14). Ce poate fi mai întremător spiritual decât să Îl ai pe Dumnezeu aprins în sufletul tău? „Emanuel” - numele atât de frumos și de puternic pe care Evanghelistul Matei, preluându-l de la profetul Isaia, îl leagă de nașterea în trup a Fiului - se traduce, inechivoc și grăitor, prin „Dumnezeu este cu noi”. Semnificația folosirii acestui nume se concentrează în miezul inter­venției mântuitoare a lui Dumnezeu, Care Își manifestă prezența printr-o naștere supranaturală, „singurul lucru nou sub soare”. Dumnezeu a venit la noi prin Acest Prunc calin și inofensiv, dar pe care Isaia L-a numit „Dumnezeu tare, Biruitor, Părinte al veacului ce va să fie, Domn al păcii...” (Isaia 9, 5). Distanțele ontologice și cosmice se anulează, Dumnezeu vine în „maximă apropiere de noi”, cum scrie Părintele Stăniloae, viața Lui se revarsă în viața noastră, atât de real și de iubitor încât, tămăduiți de singurătatea firii, Îi putem simți plenitudinea de har și de adevăr (Ioan 1, 14). În Pruncul născut la Betleem - Emanuel, Părintele ceresc Își îmbrățișează pruncii, pe noi, greșelnicii, înstrăinații. Deși Se numește Iisus - Mântuitorul, El este Emanuel nenumit, ca împlinitor al semnificației acestui nume: nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu. Dacă în cuvântarea de despărțire Iisus ne-a făgăduit că nu ne va lăsa orfani (Ioan 14, 18), în prezentul eternizat al Învierii, ne încredin­țează: „Eu sunt cu voi în toate zilele...” (Matei 28, 20).

 

Notă:

¹ Sf. Grigorie de Nyssa, Marele discurs catehetic, p. 329.