Emanuel şi cobzarul cel orb
Parcă nu ne vine a crede că se apropie sărbătoarea Nașterii Domnului. Să o întâmpinăm cu inimă curată și plină de bucurie pentru Cel așteptat de noi toți.
Această bucurie a Crăciunului este mai întâi dragostea lui Dumnezeu revărsată peste oameni și, în același timp, răspunsul pe care-l dăm lui Dumnezeu, iubindu-i pe cei din familia noastră, pe prieteni, dar și pe cei aflați în lipsuri materiale sau suferință. Dumnezeu ne cheamă în dimineața Crăciunului la El acasă, să „luăm masa” cu El și să ne bucurăm unii de alții. Iar hrana oferită este chiar Hristos Însuși în Sfânta Împărtășanie.
Să nu lipsim de la această masă, ci, primindu-L pe Iisus, să ne umplem sufletele de bucurie, vestind nașterea Lui în colind tuturor.
Povestea de Crăciun pe care o veţi citi aici am aflat-o la un faimos scriitor austriac, Rainer Maria Rilke. Acest om care a murit secolul trecut, mai exact în 1926, deşi nu a trăit mulţi ani, a călătorit enorm. Povestirea descrie o întâmplare petrecută în Rusia kieveană, unde pani polonezi erau stăpâni peste ţinuturile slave din miazăzi până spre acele tăcute stepe singuratice botezate cu numele de Ucraina.
Polonezii erau neîndurători. Asupririle din partea lor şi lăcomia iudeilor care aveau în mână până şi cheia bisericii, pe care n-o dădeau decât pe plată pravoslavnicilor creştini, obosiseră poporul şi-l împovăraseră nespus. Kievul, locul unde Rusia vorbea despre sine prin cele 400 de cupole de biserici, se prăbuşea tot mai mult în sine. Locuitorii îşi pierduseră orice speranţă de mai bine. Dar în acele ţinuturi, într-o iarnă, un om ciudat, un cobzar orb, poposea din casă în casă, cântând tuturor celor care-l primeau un cântec trist. El spunea aşa: „Nu se mai află dreptate pe lume. Dreptatea, cine-o mai poate găsi? Nu se mai află dreptate pe lume, căci toată dreptatea este robită legilor strâmbătăţii. Astăzi, în lanţuri geme dreptatea. Şi strâmbătatea râde de ea. Şade la masă cu cei puternici strâmbătatea, iar dreptatea zace în prag şi se roagă, oaspeți ai celor puternici sunt nedreptatea şi răutatea. Şi ei le îmbie, râzând în palate şi le dăruie cupa plină cu vin.
O dreptate, maică, măicuţa mea, cu aripi asemenea celor de şoim, cine ne va aduce scăparea? Va mai fi cineva care să facă zilele celor necăjiţi mai uşoare?”
La ultima casă unde a fost găzduit cobzarul cel orb, în noaptea din Ajunul Crăciunului, după ce cântecul a fost terminat, un glas s-a auzit: „Mergeţi la biserică, acolo veţi afla pe Cel ce aduce dreptatea. Izbăvirea vine din credinţă”.
Oamenii s-au cutremurat de glasul nepământesc şi s-au adunat cu toţii în locaşul construit de mulţi ani cu truda strămoşilor lor. Era dimineaţa de Crăciun. Nu se luminase încă de ziuă. Când au intrat în biserică, ei au auzit: „Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru răsărit-o lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie”. Hristos cel născut în ieslea Betleemului Se coborâse în biserică şi speranţa oamenilor se reaprindea. Atunci au înţeles mai adânc numele lui Hristos cel vestit de înger: Emanuel, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi”.