Emil Murakade, un preot sirian îndrăgostit de România
Cred că nimeni nu (mai) știe cine a fost preotul, poetul și traducătorul Emil G. Murakade... Și care a fost legătura lui uimitoare cu România pe care o numea „țara visurilor mele”. De asemenea, nimeni nu știe că acest tânăr bursier venit de la Damasc la București a fost primul traducător al lui Mihai Eminescu în limba arabă și, de asemenea, a fost cel dintâi care l-a tălmăcit în limba română pe cel mai mare poet levantin al veacului XX, Jubran Khalil Jubran. Record peste record, uitare peste uitare...
Născut în Siria pe vremea când țara era sub stăpânire otomană, arabul creștin Emil Murakade a descins în anul 1933 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București pentru a studia în limba română tainele creștinismului răsăritean, predate de cei mai buni profesori ai epocii, între care Teodor M. Popescu, Ioan Gh. Coman, Ioan Gh. Savin, Vasile Radu, Gala Galaction etc. A absolvit cu brio cursurile, susținând în anul 1940 teza cu titlul „Organizarea Bisericii Antiohiene”. Mai mult, dovadă a apetenței sale pentru studiu, sirianul s-a înscris și la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din care a reușit să urmeze doar doi ani (1944-1946). De altfel, anul 1946 este ultimul petrecut în România, Murakade plecând înapoi, definitiv, în Siria.
Cât timp a stat în România a avut parte de întâlniri memorabile, parte a elitei culturale și clericale apreciindu-i tenacitatea lingvistică și talentul literar. I-au scris prefața la volumul propriu de poezii „Pulbere de stele” (1939) Ion Pillat, Radu Gyr și Gabriel Bălănescu, iar ilustrația volumului a aparținut unuia dintre cei mai în vogă artiști ai epocii - Aurel Bordenache, grafician al Casei Regale. Apoi, a publicat traduceri și articole în Gândirea, Convorbiri literare, Fântâna darurilor, Cadran etc. Cele mai multe apariții în presa culturală a vremii erau traduceri din marele literat libanez de pe pământ american, Khalil Jubran Khalil, cel care a influențat o lume întreagă cu poemul sapiențial „Profetul”. Însă sirianul a scris și articole, cum a fost cel de omagiere a lui Mihai Eminescu la comemorarea a 50 de ani de la moartea sa. Astfel, în 1939, în revista Convorbiri literare, editată de neobositul animator al vieții literare I. E. Torouțiu îi apare lui Murakade un articol intitulat „Poeții arabi și M. Eminescu”, în care studentul teolog face o comparație între devenirea poetică a lui Mihai Eminescu și Abū al-Ṭayyib al-Mutanabbī (cca 915-965), între felul lor de a fi în raport cu lumea înconjurătoare chiar dacă îi despărțeau aproape 1.000 de ani. În același număr omagial dedicat Luceafărului poeziei românești, sirianul publică prima traducere în limba arabă a lui Eminescu: poezia „Rugăciunea unui dac”1. În limba arabă titlul și scurta prezentare sună astfel, transliterat: „Salatul dac. Lilşaer al rumani al aabkari al-failasuf wal mujahed al-wattani Mihail Eminescu”. În traducere: „Rugăciunea unui dac. A poetului român - geniu, filosof şi luptător naţionalist Mihai Eminescu”.
Emil Murakade a mai marcat o premieră, în spectrul cercetării științifice. În 1939 îi apare un studiu semnat alături de marele bibliograf, savantul Dan Simonescu în revista Cercetări literare (Vol. III) în care sunt descrise câteva cărți de cult arabe, rare, aflate în Biblioteca Academiei Române. Aceste cărți de secol XVIII au fost tipărite în Țara Romnânească (pe spezele domnitorului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, tipograf fiind nimeni altul decât Sfântul Antim Ivireanul), iar altele în Moldova Mavrocordaților - toate la solicitarea expresă a patriarhilor Antiohiei. Această Biserică era, în acea vreme, foarte prigonită de stăpânirea turcească și subminată confesional de ofensiva catolică în Orientul Apropiat, de aceea creștinii arabofoni aveau nevoie disperată de cărți de cult și de apologetică. Ei bine, Murakade a fost cel care a descris aceste volume - o premieră pentru studiul cărților vechi din Biblioteca Academiei Române.
După întoarcerea sa în Siria, viața lui Emil Murakade a intrat într-un declin sufletesc, deși și-a întemeiat o familie (numeroasă) și a primit darul preoției pe seama Catedralei Patriarhale Maryamiya din Damasc, devenind secretar al Patriarhiei Antiohiene până în 1967, apoi iconom până în anul 1987. A murit în sărăcie și uitare printre ai lui, deși a avut cei mai buni prieteni între români. Bunăoară, cei care l-au vizitat la Damasc în anii ’60 și ’70 au fost doi reprezentanți de vârf ai culturii și spiritualității românești: profesorul Virgil Cândea și Sfântul Părinte Sofian Boghiu. Acești vizitatori i-au alinat întrucâtva dorul de România, care i-a măcinat, obsesiv, întreaga existență...
Notă:
1. Convorbiri literare nr. LXXII din 1939, p. 1.267