Episcopul Partenie Ciopron și o reconciliere neașteptată - istorii de demult

Episcopul Partenie Ciopron a păstorit într‑o perioadă deosebit de grea, când Biserica era supusă încercărilor și potrivniciilor impuse de noul regim politic. Înainte de instaurarea comunismului, în epoca interbelică, a îndeplinit o misiune de mare responsabilitate, slujind ca Episcop al Armatei între anii 1937 și 1948.

La acea vreme, deținea rangul de general. Din reședința de la Alba Iulia, coordona întreaga activitate a clerului militar, menținând o ordine exemplară. Odată cu abolirea monarhiei și desființarea Episcopiei Armatei, a fost înlăturat din funcție.

Astfel, Episcopul Armatei a fost nevoit să se retragă în tăcere, ducând o viață discretă, prin locuri mai puțin cunoscute, dar plină de demnitate.

A viețuit o vreme la Mănăstirea Neamț, unde a fost profesor la Seminarul Teologic, slujind atât în ctitoria ștefaniană, cât și în schiturile din împrejurimi şi în paraclisul seminarului, din vecinătatea Lavrei.

Alături de el se aflau și alți arhierei îndepărtați din slujirea lor, trimiși într‑un fel de „exil” la Mănăstirea Neamț: Episcopul Atanasie Dincă, Episcopul Pavel Șerpe, care a fost o vreme stareț al istoricei lavre, Episcopul Eugeniu Laiu Suceveanul, stabilit ulterior la Horaița, unde și‑a încheiat viața în smerenie, și Episcopul Emilian Antal, care și‑a sfârșit zilele la Mănăstirea Toplița.

Episcopul Partenie Ciopron a fost un ierarh exigent, cu un simț profund al împlinirii datoriei și rânduielii, foarte punctual și atent cu cei din jur. S‑a remarcat printr‑un program riguros, respectat atât de el, cât și de colaboratorii săi.

Despre personalitatea sa ne‑a lăsat mărturie unul dintre cei care l‑au cunoscut îndeaproape, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, care l‑a întâlnit adeseori după stabilirea acestuia la Suceava, unde Partenie Ciopron a fost stareț‑arhiereu al Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”. Fiind prețuit de Mitropolitul Iustin Moisescu, era trimis frecvent să slujească în diferite mănăstiri și biserici din împrejurimi.

Antonie Plămădeală povestea că nu întâlnise vreodată un om mai punctual: străbătea drumul de la Suceava până la Slatina într‑un timp bine calculat, ajungând întotdeauna cu zece sau cincisprezece minute mai devreme, dar nu intra în mănăstire până la ora stabilită pentru slujbă. Era apropiat de Mănăstirea Slatina, unde, în tinerețe, fusese monah, iar legătura lui sufletească cu acel loc a rămas vie până la sfârșit.

În anul 1962, a fost ales ierarh titular al Episcopiei Romanului și Hușilor - cum se numea atunci eparhia - și a păstorit timp de șaisprezece ani în străvechea cetate a Romanului, lângă ctitoria lui Petru Rareș. A rămas în amintirea clerului și a credincioșilor ca un vlădică al disciplinei și bunei rânduieli.

Din pricina vârstei înaintate și a stării de sănătate precare, s‑a retras din scaun și a petrecut ultimii doi ani ai vieții la Mănăstirea Văratec, unde a trecut la Domnul spre sfârșitul lunii iulie a anului 1980, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. În această vatră monahală cu renume, Episcopul Partenie Ciopron și‑a adus o contribuție deosebită.

De departe, venind dinspre „pădurea de argint”, ale cărei murmure le‑a ascultat și poetul nepereche al neamului nostru, se zărește pe culmea dealului o casă impunătoare, cunoscută sub numele de Palatul Vlădicii. Această denumire o primeau în vechime reședințele episcopale, chiar dacă nu aveau dimensiunile și fastul palatelor domnești de odinioară. În realitate, era o casă de reședință arhierească, ridicată înainte cu câțiva ani de venirea Episcopului Partenie la Văratec.

Totuși, rămâne o taină felul în care o astfel de clădire a putut fi înălțată într‑o perioadă de restricții severe, când obținerea autorizațiilor de construcție era aproape imposibilă, chiar și pentru locuințe modeste, cu atât mai mult pentru o zidire amplă și elegantă, situată în apropierea unei mănăstiri cu faimă internațională.

Cercetând istoria acestei reședințe episcopale, s‑a descoperit un amănunt semnificativ, care ar putea lămuri originea construcției. Se pare că în anii păstoririi sale la Roman, Episcopul Partenie Ciopron a avut o întâlnire neașteptată cu unul dintre cei mai importanți demnitari ai regimului comunist, ministrul Emil Bodnăraș, fapt ce poate explica ridicarea acestei clădiri într‑un timp nefavorabil inițiativelor de acest fel.

Astfel, Palatul Vlădicii de la Văratec rămâne nu doar o mărturie în piatră, ci și un simbol tăcut al unui dialog surprinzător, având în vedere împrejurările vremii.

Mărturii provenite din surse diferite atestă că demnitarul Emil Bodnăraș, născut la Iaslovăț, lângă Suceava, devenit ulterior una dintre cele mai influente figuri ale regimului comunist, a avut un rol esențial în reabilitarea ierarhului, fost înalt demnitar al Armatei Române.

Această reabilitare, înțeleasă atât în sens moral, cât și instituțional, s‑a produs în anii în care Partenie Ciopron era deja Episcop al Romanului și Hușilor. Cei doi s‑au întâlnit de mai multe ori, în cadrul unor dialoguri discrete, purtate într‑un ton de respect reciproc, deși reprezentau lumi aparent opuse: una a credinței, alta a puterii politice.

Se pare că în timpul acestor convorbiri, proin Episcopul Armatei a discutat cu ministrul forțelor armate despre situația sa materială și juridică. Potrivit mărturiilor, Emil Bodnăraș i‑ar fi sugerat Episcopului Partenie să intenteze un proces împotriva statului pentru neplata salariului militar (a simbriei) aferent câtorva ani de activitate în calitate de general al Armatei Române. Această idee neobișnuită pentru contextul epocii s‑a dovedit a fi una cu rezultate importante. Dacă procesul s‑a desfășurat - ceea ce pare probabil -, el s‑a ținut cu ușile închise, după cutuma vremii. În urma acestei acțiuni, Partenie Ciopron ar fi obținut nu doar o reabilitare formală, ci și recunoașterea drepturilor sale bănești, cu acordul explicit al statului român.

Un asemenea gest juridic avea, fără îndoială, valoare simbolică: regimul comunist dorea să arate în exterior imaginea unei justiții „drepte” și „binevoitoare”, capabile să îndrepte nedreptățile trecutului. Era, de fapt, o manevră politică, o demonstrație de echilibru și aparentă toleranță, menită să arate că un fost general și ierarh al monarhiei putea fi totuși „apreciat” de statul socialist.

Cu suma obținută în urma acestei reparații materiale, Episcopul Partenie Ciopron a avut posibilitatea să ridice la Văratec clădirea impunătoare, cunoscută drept „Palatul Vlădicii”, situată pe dealul de deasupra incintei mănăstirii, într‑un loc în care răsună ecourile „pădurii de argint” și parfumul legendelor eminesciene.

Acolo, între valențele sacrului și umbra miturilor literare, episcopul a așezat o zidire de liniște și demnitate, mărturisind întâlnirea dintre două lumi, cea a Bisericii și cea a puterii politice, unite pentru o clipă prin gestul unui om al echilibrului.

În ceea ce îl privește pe Emil Bodnăraș, izvoarele istorice oferă imaginea unui personaj complex, greu de încadrat în tiparele ideologice obișnuite. Provenea dintr‑o familie de țărani credincioși, legați de tradiția satului bucovinean și de valorile morale ale lumii de altădată.

Cel care avea să devină ministru al apărării naționale, redenumit la scurt timp Ministerul Forțelor Armate (1950), și membru al Biroului Politic al Comitetului Central, era un om de o inteligență remarcabilă, bine instruit militar și cultural, absolvent ca șef de promoție al Școlii de Ofițeri de Artilerie. Era renumit pentru fermitatea sa, dar și datorită interesului pentru carte și studiu, fapt rar într‑un mediu politic în care erudiția era privită cu suspiciune.

De altfel, se știa că avea o bibliotecă impresionantă, iar cei care i‑au trecut pragul au fost uimiți de numărul și varietatea cărților din casa sa. Pasionat de lectură, Bodnăraș purta convorbiri cu oameni ai culturii și ai Bisericii, căutând puncte de înțelegere între rațiune și credință.

În acest context, Partenie Ciopron, om de carte și interlocutor rafinat, a fost pentru el un partener de dialog respectat.

Emil Bodnăraș nu îi simpatiza pe toți intelectualii epocii, iar Tudor Arghezi pare să fi fost unul dintre cei față de care a avut rezerve. În schimb, în nordul Moldovei, monahii, preoții și chiar unii episcopi au păstrat despre el o amintire luminoasă, considerându‑l un om al echilibrului, o persoană deschisă pentru acel timp și pentru demnitatea pe care o avea.

Spre exemplu, Episcopul Gherasim Cucoșel, care l‑a întâlnit de mai multe ori, spunea - împreună cu chiriarhul Sucevei acelor ani - că a aflat la ministrul Bodnăraș „mai multă atenție și înțelegere decât la mulți dintre cei de după 1990”. Deși pare greu de crezut astăzi, nu toți demnitarii dinainte de 1989 au avut atitudini ostile Bisericii; unii, dimpotrivă, au manifestat respect și deschidere față de valorile spirituale, chiar și în cadrul unui regim politic care se declara ateu.

Acestea erau aprecierile Episcopului Gherasim, dar și ale altor clerici care au trăit în vremea „luptei de clasă” și a „puterii populare”, mărturisind că printre oamenii sistemului au existat și figuri de echilibru, capabile să recunoască valoarea autentică.

Astfel, chiar dacă Emil Bodnăraș a făcut parte dintr‑un grup politic controversat, faptele sale concrete, precum sprijinul oferit Episcopului Partenie Ciopron, rămân dovezi ale depășirii barierelor ideologice și ale unei umanități care a știut, uneori, să treacă dincolo de dogmă.

Este uimitoare această posibilă reușită a câștigării unui proces împotriva statului comunist, prin care Episcopul Partenie Ciopron a obținut recunoașterea unei funcții militare de rang înalt în structura de stat din care fusese înlăturat și, odată cu aceasta, a redobândit resurse financiare importante. Aceste evenimente neașteptate s‑au petrecut chiar în anii cei mai grei ai regimului totalitar, într‑un timp în care asemenea gesturi păreau a fi imposibile.

S‑au împlinit în logica tainică a Providenţei aducându‑i ierarhului mijloacele necesare pentru a ridica la Văratec o reședință episcopală devenită simbolul împăcării dintre istorie și credință.

Despre o asemenea contradicție aparentă vorbea și Cuviosul Părinte Cleopa Ilie, starețul de la Sihăstria, mărturisind adesea că, în ciuda atitudinii declarativ ostile a regimului față de religie, „cei de la conducere au renovat biserici și mănăstiri, mai ales în Moldova”, acolo unde se află cele mai vizitate și iubite vetre monahale din județele Neamț și Suceava, reabilitate atunci cu sprijinul statului.

Ceea ce pare astăzi de neînțeles se dovedește a fi fost posibil printr‑un echilibru subtil între nevoia statului de legitimare și dorința Bisericii de supraviețuire și continuitate.

Deși reședința Episcopului Partenie Ciopron nu impresionează prin fastul arhitectural, ci mai degrabă prin sobrietatea unei clădiri de inspirație militară, liniile sale austere ascund o discretă noblețe. Edificiul nu atrage privirea prin decorațiuni artistice, dar are o frumusețe a simplității, asemănătoare modestiei celor care l‑au locuit. Această casă de pe culmea Văratecului a fost, pentru Episcopul Partenie Ciopron, un loc de liniște, de rugăciune și de reflecție, precum și un spațiu de întâlnire pentru numeroșii săi oaspeți - clerici, monahi, intelectuali, oameni ai cuvântului și ai culturii.

În anii dinaintea trecerii sale la cele veșnice, episcopul a hotărât, dintr‑un gest de încredere și prietenie, ca apropiatul său, arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania, să primească spre folosință „pentru tot timpul vieții” un apartament în această reședință. Încăperile, luminoase și tăcute, cu vedere către pădurea de argint, aveau să devină locul unei profunde comuniuni spirituale. În acest spațiu se reuneau două chipuri emblematice ale Bisericii românești: Partenie Ciopron, ierarhul răbdător și demn, și Bartolomeu Anania, teologul‑poet, viitor Mitropolit al Clujului.

Pentru amândoi, Văratecul a rămas o oază de reculegere, un liman al liniștii în mijlocul furtunilor istoriei. În acea casă, simplă în formă, dar adâncă în simbol, s‑au întrepătruns rugăciunea și gândirea, asceza și cultura, memoria și speranța - toate mărturisind că Dumnezeu lucrează tainic chiar și prin cele mai neașteptate căi.

A fost locul unde arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania a scris o parte importantă a operei sale și unde a început munca de diortosire a cărților Noului Testament. Tot la Văratec, în această reședință dăruită din prietenie de Episcopul Partenie Ciopron, și‑a desăvârșit cea mai apreciată lucrare memorialistică, „Rotonda plopilor aprinși”, tipărită la Editura Cartea Românească în anul 1982.

Am avut și eu bucuria de a‑l vizita de câteva ori pe arhimandritul Bartolomeu Anania în casa de la Văratec. Era îngrijit cu atenție de monahia Galinea, care i‑a fost sprijin statornic ani de‑a rândul, atât în Moldova, cât și mai târziu la Cluj.

De acolo, din balconul reședinței Vlădicului Partenie Ciopron, se deschidea o priveliște încântătoare: munții se vedeau până departe, iar codrii de argint se întindeau ca o mare tăcută, amestecându‑se cu pădurile din jur. Tot la Văratec, e când era inspector bisericesc trimis de Patriarhul Justinian în Ținutul Neamțului, Bartolomeu Anania a auzit pentru prima oară de ceardacul arhondaricului, cântările buciumului, ale căror ecouri l‑au inspirat mai târziu, devenind sâmburele din care a încolțit poemul „Miorița”.

Am fost profund impresionat să văd, în camera de lucru a arhimandritului, două mese mari pe care se aflau stative de lemn, asemenea stranelor bisericești, și pe ele erau așezate diferite ediții ale Bibliei. Pe unele dintre ele mi le‑a arătat atunci... Le confrunta mereu, compara traducerile și, apoi, după consultarea atentă, alcătuia versetele pe care le așternea în pagină.

Era o muncă neobosită, depusă cu stăruință și smerenie. În unele zile, lucra din zori până seara târziu, cu răbdarea unui copist de altădată și cu rigoarea unui teolog dăruit operei sale.

Vremea petrecută la Mănăstirea Văratec a fost, după cum a mărturisit el însuși la hirotonia sa întru arhiereu ori cu alte prilejuri, o adevărată revărsare de har, o perioadă de înțelegere adâncă a suferințelor și binecuvântărilor prin care trecuse. În sufletul său au rămas amintiri de neșters, legate de liniștea locului și de freamătul duhovnicesc al obștii de maici.

De multe ori, când la Văratec poposeau oameni de cultură, Bartolomeu Valeriu Anania îi primea cu bucurie în reședința Episcopului Partenie Ciopron, pentru o ședință de cenaclu, pentru o cină de suflet sau pentru un pahar cu vin „din cel bun, păstrat de mănăstiri pentru oamenii care știu să‑i prețuiască valoarea”.

În apropierea cunoscutei case arhiereşti, o altă casă de o rară frumusețe îi găzduia pe călători - reședința academicianului Zoe Dumitrescu‑Bușulenga, fosta casă a monahiei Benedicta Braga. Oamenii locului, monahi, cărturari, scriitori, o păstrează în amintire drept un sălaș al sufletului lor, o casă a spiritului și a prieteniei.

Deși nu are strălucirea unui castel de pe Valea Loarei, nici grația caselor din Ținutul Muscelului, inspirate din arhitectura vechilor conace românești, clădirea de la Văratec are o noblețe discretă și o încărcătură simbolică aparte.

Menționată adesea în scrierile teologilor și ale intelectualilor Bisericii, reprezintă un moment de manifestare a demnității Ortodoxiei române, umilită adeseori în timpul regimului comunist. În mod paradoxal și providențial, casa arhierească de la Văratec rămâne un semn de biruință, o dovadă vie că lumina poate străbate chiar și prin întunericul vremurilor.

Este darul pe care Dumnezeu i l‑a rânduit Episcopului Partenie Ciopron, fostul Episcop al Armatei, în întâlnirea sa neașteptată cu un om al regimului comunist, dar și un semn al reconcilierii tăcute dintre două lumi: cea a credinței nepieritoare și cea a puterii trecătoare...