Episcopul Vasile Coman al Oradiei, ierarh misionar și cărturar
Amintirile personale legate de Episcopul Vasile Coman al Oradiei sunt din jurul anului 1984. Eram elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, iar într-o vacanță de vară am făcut un scurt pelerinaj în Episcopia Oradiei, alcătuită atunci din trei județe: Bihor, Sălaj și Satu Mare. Situația eparhiei era mult diferită, cel puțin din punct de vedere teritorial, față de prezent. Ajungând în Oradea, ne-am îndreptat către Centrul eparhial. Am poposit la Căminul preoțesc, unde ostenea o călugăriță de la Mănăstirea Agapia care se îngrijea „de cele ale Martei”, fiind administrator al căminului de pe strada Episcop Roman Ciorogariu, în apropierea căruia se afla și Reședința episcopală. Așteptând vremea odihnei, maica ne-a anunțat că Episcopul Vasile Coman dorește să ne vadă. Am fost uimiți, în primul rând, că aflase de noi. În al doilea rând, ne-a luat prin surprindere atenția unui ierarh față de câțiva elevi seminariști, care erau în trecere prin eparhia lui. Ne-am îndreptat către Reședința episcopală, unde am fost întâmpinați cu bucurie de Preasfinția Sa. A vorbit cu noi, ne-a adresat câteva întrebări, ne-a dăruit câte 100 de lei, sumă importantă pentru acele vremuri, împreună cu cartea Slujind lui Dumnezeu, slujind oamenilor și, mai mult decât atât, ne-a invitat la cină.
Sunt oameni pe care îi întâlnești o dată, sau de puține ori, dar pe care nu ai cum să-i uiţi vreodată. Altă dată, aflat în trecere la Mănăstirea Neamț, la sfârșitul anilor ’80, l-am revăzut, aceasta fiind ultima noastră întâlnire.
Și astăzi, după atâția ani, rememorez firescul acelei întâlniri cu Episcopul Vasile care, la statura și vârsta lui, și-a găsit, totuși, timp pentru noi, câțiva tineri seminariști. Îmi lăsase impresia că avea o anumită admirație față de Seminarul de la Mănăstirea Neamț, însoțind vizita noastră cu frumoase cuvinte de apreciere. Posibil să fi fost rostite și din curtoazie, dar se poate ca ele să fi izvorât din rodul unei experiențe bogate, într-o vreme când școala de la Mănăstirea Neamț avea o anumită faimă. La despărțire, episcopul ne-a propus să trecem pe la Mănăstirea Izbuc, spunând și el că merge adesea acolo. Construise o biserică nouă, din piatră, pe lângă cea veche, și înviorase întrucâtva această mănăstire din eparhia lui. Ajungând a doua zi la Izbuc, la insistențele Preasfinției Sale, am găsit un loc liniștit, nu doar cunoscut pentru izvorul minunat (cu vasele comunicante) și cu izvorârea apei în anumite momente ale anului, dar și pentru că anunța și pregătea o preafrumoasă și nouă mănăstire, rectitorită în anii din urmă. Revenind după mulți ani la Izbuc, am retrăit emoțiile și evenimentele anilor ’80, tihna și liniștea locului, și am revăzut cu ochii seminaristului de atunci biserica zidită în vremea Episcopului Vasile și istoria nouă a unei mănăstiri care a căpătat contur și o frumusețe specială, grație lucrării minunate a lui Dumnezeu și oamenilor Săi aleși.
Peste ani, citind cartea dăruită, la Oradea, de Episcopul Vasile, am descoperit frumusețea cuvintelor sale. Am remarcat, vorbind cu mulți slujitori ai Bisericii din Oradea, că Episcopul Vasile era ancorat în realitatea misiunii eclesiale. Dacă într-o zi de duminică slujea Sfânta Liturghie la o parohie, se oprea, cel puțin la încă una, pentru slujba Vecerniei. Vorbea frumos și avea experiență pastorală, solidă, dobândită de-a lungul anilor în care slujise mult timp ca preot de parohie. Comunica foarte ușor cu preoții și familiile lor, abilitate armonios împletită cu talentul său oratoric și de scriitor. Îmi amintesc că publica articole, materiale omiletice și cuvinte de învățătură în Telegraful Român și în diferite alte reviste. Scria frumos, avea condei și știa cum să-și construiască și să-și transmită mesajele, cu bucuria altora.
Peste ani, căutând date în arhiva Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim, am descoperit, cu mare admirație, că Episcopul Vasile Coman a fost unul dintre ctitorii Așezămintelor Românești din Țara Sfântă, cu precădere al celui de la Ierusalim.
Printre ierarhii care l-au însoțit pe Patriarhul Justinian, în vizita oficială efectuată la sfârșitul lunii mai, în anul 1975, la Ierusalim, s-a aflat și Episcopul Vasile Coman, alături de cei doi mitropoliți, viitori patriarhi ai României, Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, Episcopul-vicar Antonie Plămădeală, mai târziu și Arhiepiscopul Teofil Herineanu al Clujului. Probabil că prezența lui în delegație a fost influențată de ucenicul de la Ierusalim, Vasile Costin, reprezentantul de atunci al Patriarhiei Române, în locul arhimandritului Lucian Florea, care fusese hirotonit arhiereu. Vizita Episcopului Vasile la Ierusalim, într-un moment atât de important, așteptat de Patriarhul Justinian de mulți ani, la invitația Patriarhului Benedict al Ierusalimului, a fost un eveniment bisericesc notabil pentru cele două Patriarhii, dar și pentru ostenelile care s-au făcut vreme îndelungată la Ierusalim. După ce biserica românească fusese rechiziționată, Patriarhul Justinian s-a străduit mult și a redobândit-o la începutul anilor ’60. Cu toate acestea, o parte a clădirii, mai precis multe dintre încăperi, a rămas mai departe în custodia statului Israel. În cele din urmă, arhimandritul Lucian Florea a reușit să le redobândească. Patriarhul Justinian a trimis acolo doi pictori renumiți, Gheorghe (Ghiță) Popescu și Niculina (Nuni) Dona, care au pictat biserica Reprezentanței.
Vizita Patriarhului, sfințirea bisericii și celelalte momente ale acestui pelerinaj patriarhal în Cetatea Ierusalimului au reprezentat unele dintre momentele importante ale vieții și activității Patriarhului Justinian și ale vieții bisericești din acea perioadă.
Văzând situația de la Ierusalim, după revenirea în țară, Episcopul Vasile Coman s-a numărat printre ctitorii și binefăcătorii Așezământului Românesc de la Ierusalim prin ceea ce a împlinit în eparhia sa, adresându-se tuturor preoților și îndemnându-i să ajute Reprezentanța Patriarhiei Române de la Ierusalim într-un moment greu al istoriei sale. A rămas în imaginile de arhivă și în Tomosul semnat cu acel prilej, alături de ceilalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române și ai Patriarhiei Ierusalimului, prezenți la eveniment.
Fostul lui vicar administrativ, Vasile Costin, a fost trimis de Patriarhul Justinian la Ierusalim. Știa grecește, avea experiența dialogului, petrecând câțiva ani în străinătate înainte de ascultarea de la Ierusalim. Ajungând acolo, a găsit o situație nu tocmai potrivită la Așezământul Românesc din Cetatea Sfântă. I-a scris prima dată fostului său chiriarh, Episcopul Vasile al Oradiei. Îi spunea de încercările prin care trece Reprezentanța și de multele lipsuri întâmpinate. Atitudinea Episcopului Vasile Coman a fost mai mult decât părintească, plină de dragoste față de fostul său colaborator și ucenic, de acum reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim, dând dovadă de dărnicie și atenție. S-a adresat printr-o circulară clericilor din eparhia sa, cerându-le să ajute Biserica românească și căminul din Ierusalim. Vreme de trei sau patru duminici, în toată Eparhia Oradiei, s-a realizat o colectă în bani și lucruri. La scurt timp, cu vaporul, din țară, au plecat către Ierusalim, grație bunăvoinței Episcopului Vasile Coman, mai multe bunuri necesare reamenajării, mobilării și dotării căminului Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim.
Episcopul Vasile s-a inspirat din exemplul luminos oferit cu 40 de ani înainte de Mitropolitul Visarion Puiu, când Patriarhul Miron Cristea s-a adresat ierarhului Bucovinei, cerându-i ajutor pentru Așezământul de la Ierusalim. Mitropolitul Visarion a oferit cea mai mare sumă de bani dintre toate eparhiile pe care le avea Biserica Ortodoxă Română la vremea aceea. La fel s-a dovedit a fi ctitor și binefăcător, ierarh bun și milostiv și Episcopul Vasile Coman.
Fiind călător prin Oradea, peste ani, m-am oprit la mormântul lui, să-i mulțumesc pentru primirea frumoasă, daruri și atitudinea afabilă. Iar pentru gestul de altădată, Episcopul Vasile Coman și-a dobândit un loc în pomelnicul personal și în amintirile pe care eu însumi și poate, ca mine, și alții le purtăm mereu cu noi, până în ziua în care amintirile vor decora prezentul veșnic al Împărăției lui Hristos.