Episcopul Vasile Coman al Oradiei, model paideic la sfârșit de secol XX

Una din preocupările mele recurente este cea de recuperare a personalităților care au contribuit prin viața lor la formarea unor modele demne de urmat, într-o societate care, cel puțin la vârful ei, pare să nu mai cultive tipul acesta de modele formatoare. Nu întâmplător încerc să creionez personalitatea Episcopului Vasile, având în gând două linii directoare, cea de episcop, în care s-a manifestat plenar, dar și cea de bunic, nu mai puțin plenară pentru viața mea și pentru felul în care mă raportez la ea, după ce bunicul a trecut la Domnul.

Oscilez între o expunere academică și una confesivă pentru că „duhul” lui mă face să cred că era dăruit în ambele stări, se purta academic cu propriile confesiuni și era confesiv în orice abordare academică. Te făcea să înțelegi că erudiția care nu cuplează la duh este seacă și nu are ce să rodească în sufletul celui care ascultă.

Am scris despre Episcopul Vasile mai multe studii reunite într-un volum intitulat „Episcop Dr. Vasile Coman - Teme de lectură” (2013), în care redescopeream scrierile sale din perioada bra­șoveană (1937-1970) și orădeană (1971-1992), din dorința de a pune în actualitate opera unui ierarh „de la brazda de vest a țării”, în vremea unui regim controversat, dar îmi dau seama că nu e suficient pentru a descrie un model paideic, e nevoie de mult mai mult, de a mărturisi felul în care mi-a modelat devenirea chiar și atunci când nu eram conștient de acest lucru.

Pe toate acestea simt că le-am trăit într-o formă sau alta în preajma bunicului, de aici și nevoia acestei mărturisiri. Despre Episcopul Vasile s-a scris extrem de puțin de-a lungul timpului, poate și pentru că e încă atât de viu în sufletele celor care l-au cunoscut și n-au simțit nevoia unor mărturisiri imediate. Singura problemă e doar trecerea timpului, care face să dispară rând pe rând cei care l-au cunoscut.

Părinte iubitor și gospodar luminat

Cu riscul de a mă repeta, aș vrea să citez una din caracterizările pe care i-a făcut-o unul dintre consilierii săi, o caracterizare ce surprinde, magistral, felul în care era perceput Episcopul Vasile la vremea sa: „Personalitate de excepție, un conducător vrednic și dinamic, un gânditor adânc, un părinte iubitor și un gospodar luminat, care a polarizat toate energiile, cu vrerile și aspirațiile clerului și credincioșilor, făcându-le să rodească atât pe teren spiritual, cât și material. Cu o înfățișare întotdeauna deschisă și senină, mărturie a unei inimi curate, răspândea în jurul său o atmosferă de optimism, îngăduitor cu gre­șelile altora și niciodată distant sau sfidător în toată ți­nuta sa. Modest, inimos, zâmbitor, discret, duios în grai, se strecura pe nesimțite în sufletul tuturor celor cu care intra în contact și, în mod special, al cre­din­cio­șilor” (Pr. Ioan Negroiu, Cuvântare la înmormântare, în revista „Legea Românească”, Oradea, nr. omagial, anul III, 1992, p. 8).

Faptul că această caracterizare apare la sfârșitul vieții episcopului mă face să cred că e o sinteză lipsită de orice ipocrizie care ar fi putut aduce foloase, o concluzie a unui martor care a stat în preajma ierarhului ani buni și l-a văzut într-o mulțime de ipostaze. Poate nu degeaba se spune că ne suntem unii altora mărturisitori ai prezenței.

Într-o lumină aparte se distinge portretul ierarhului acum. El a împlinit un destin pământesc trecând prin toate treptele învă­țăturii, fiind doctor în teologie, și prin toate treptele slujirii, până la cea de arhiereu, cu încredin­țarea că slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor.

Născut la 25 decembrie 1912 în satul Deal din județul Alba, a urmat școala primară în sat, apoi Liceul „Aurel Vlaicu” din Orăștie (1923-1930), Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1930-1934), cu examene de diferență la ­Facultatea de Teologie din Cer­năuți, unde a obținut licența în teologie (1937), a urmat apoi, timp de un an, Facultatea de Ştiințe Naturale de la Cluj și Seminarul Pedagogic Universitar tot de acolo, la care a luat examenul de capacitate la religie, susținut la Iași (1937), și doctoratul în teologie la facultatea din București (1947).

A îndeplinit mai multe funcții: preot la Şirnea, jud. Brașov (1936-1937), profesor de religie la Liceul „Andrei Şaguna” din Brașov, preot paroh la Biserica „Sfânta Adormire” din Brașov-Cetate (1942-1970), protopop al Brașovului (1957-1970). Rămânând văduv, la 13 decembrie 1970 a fost ales Episcop al Oradiei, fiind tuns în monahism în 21 decembrie 1970, la Mănăstirea „Sâmbăta de Sus”, păstrându-și numele de Vasile. A fost hirotonit arhiereu la 27 decembrie 1970 și instalat la Oradea în 10 ianuarie 1971.

Un „eșec” care a schimbat nu doar o familie, ci o întreagă comunitate

În 48 de ani de slujire, ca preot, profesor, protopop și episcop, e normal să se adune o mulțime de realizări și eșecuri, chiar dacă ne focusăm, de obicei, mai mult spre realizări atunci când vrem să omagiem personalitatea cuiva. Nu stăm să-i numărăm eșecurile. Dacă mă gândesc la familie, moartea bunicii a reprezentat un eșec care a schimbat nu doar o familie, ci o întreagă comunitate. Protopopiatul Brașovului, la acea vreme, era cât Eparhia Oradiei de azi, complex, cosmopolit și pluriconfesional. Mutarea la Oradea nu a însemnat neapărat o problemă de ordin administrativ, ci una cu siguranță duhovnicească.

Modelul său paideic îl văd reflectat în primul rând în opera sa scrisă, dar și în mărturiile celor cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului, care mi-au mărturisit mai multe evenimente la care au fost părtași în preajma lui. Din păcate, multe se pierd nefiind consemnate în scris, dar poate asta e soarta lor, să fie povestite, ca rod al „conversației neîntrerupte”.

Pentru mine, a sta în preajma lui a fost un privilegiu. Am învǎțat, în primul rând, lecția modestiei și a altruismului. Dar marea lecție o consider pe cea legată de caracter. Aceasta m-a urmărit toată viața! Parcă-l aud: Poți să nu știi ceva, dar nu poți să n-ai caracter!

Una din cărțile sale, care mi-a dat de gândit mult, are un titlu sugestiv: „Religie și caracter. Contribuții la cunoașterea și predarea religiei în epoca adoles­cenței”, apărută la Brașov în anul 1944 și reeditată în 1992 la Oradea.

„Omul de caracter” e definit de Episcopul Vasile ca un om consecvent cu gândurile, acțiunile și sentimentele lui. E posesorul unor virtuți morale care-l fac un om de cinste, capabil de a fi, în aceeași măsură, un om dintr-o bucată, dar și un om cu stil, ce conduc spre o „libertate a moralei”, dacă suntem de acord că omul este „un fapt existențial de relație și comuniune”.

Una dintre întrebările care ­fixează materialul cărții este cât se poate de pertinentă: Cu ce ­contribuie religia la formarea ­caracterului? Rǎspunsul autorului este orientat de viziunea marelui pedagog Friedrich Foerster, care provocase un curent nou în pedagogie, îndreptând preocupările educației către formarea caracterului.

Adevărata forță motrice a omului întreg este caracterul

Episcopul era convins că dacă cultura intelectuală nu este îmbrățișată de cultura conștiinței, secondată de puterea voinței personale, ființa morală a omului este în primejdie, pentru că adevărata forță motrice a omului întreg este caracterul.

Nu știu dacă a fost profet prin felul în care s-a raportat la caracter, dar văd cât de mult lipsește acesta în lumea în care trăim și am senzația că nu e treaba școlii, cât a familiei de a educa acest aspect important al vieții.

Îmi place să mă gândesc la bunicul ca la modelul meu paideic, pentru că depășea mereu simpla transmitere de cunoștințe prin dialogul socratic pe care îl practica neostentativ. Nu eram eu în stare să procesez tot ce ar fi avut el de dat, dar primeam potrivit vârstei și încăpățânării ei.

Îl căutam adesea în ceasurile de seară, când zăbovea la biroul de lucru printre cărți și reviste de tot felul, bucurându-mă de un soi de intimitate cărturărească. Pentru mine chipul lui senin și vesel îl asociez cu cărțile, care îl îmbră­țișau din toate părțile. Poate de aceea cred într-un fel de biografie culturală în ceea ce-l privește. Cărțile sale marchează nu doar etape de cercetare, ci felul lui de a răspunde provocărilor timpului său. Nu a fost interesat de o operă scrisă, cât mai mult, de a veni în ajutorul preoților și credincioșilor cu materiale omiletice de sub­stanță, într-o perioadă în care accesul la literatura teologică era destul de limitat, tirajele revistelor de teologie erau restricționate, iar cărțile de rugăciuni și Biblia se publicau destul de rar.

„Fiecare epocă transmite posterității ceva care poate fi transformat în mijloc de fecundare a prezentului și de perspectivă pentru viitor.” (Episcop Vasile Coman)