Episod memorabil

În cartea de memorii Raza din catacombă (Editura Scara, Bucureşti, 2001), preotul ortodox Liviu Brânzaş descrie noaptea Învierii din primăvara anului 1953. Prin atmosfera de bolgie pe care o înfăţişează, episodul se numără printre acele scene antologice pe care, dacă ai apucat să le afli, nu ai cum să le mai uiţi. E ceva atât de neverosimil în atrocitatea împrejurărilor de atunci, că scena ţi se întipăreşte în minte ca o întâmplare înfiorător de ireală, dar tocmai de aceea memorabilă. Reacţia cititorului e de stupoare înfiorată în faţa unei întâmplări căzute din cer. E genul de peripeţie care îţi dă senzaţia de miracol tocmai prin condiţiile incredibile în care au avut loc. Pare de necrezut că aşa ceva s-a întâmplat pe pământ, mai precis sub el, şi de aici natura remarcabilă a acestui episod penitenciar.

În 1953 Liviu Brânzaş era deţinut politic în galeriile minei de plumb de la Cavnic, iar ziua Paştelui a petrecut-o în subterană, săpând în pereţii carierei. Când programul de muncă s-a încheiat, deţinuţii s-au strâns în galeria cea mare, au stins lămpaşele şi torţele, s-au adunat în jurul preoţilor cărora, e de prisos să amintim, le lipseau şi patrafirul şi odoarele de trebuinţă oficierii slujbei, şi asta fiindcă ei înşişi erau deţinuţi politici, pentru ca la un moment dat, în întunericul acela teluric, să se audă glasul strigând învierea din morţi. Episodul e descris astfel de Liviu Brânzaş: "Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în aceată noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea pretoului: "Veniţi de luaţi lumină!" Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. "Mărire Sfintei şi Celei de-o-fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor, amin." Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă. Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredinceşti de un asemenea har!" (p. 119). Riscând o nuanţă lugubră, aproape că îţi vine să-l invidiezi pe Liviu Bânzaş pentru Liturghia trăită în mina Cavnicului, dar şi pentru pagina pe care a scris-o. Viaţa bate literatura, cel puţin în situaţii-limită ca acestea. De obicei se spune că memorialistica din închisorile comuniste nu are virtuţi estetice. Iată o scenă memorabilă căreia, orb să fii, nu ai cum să-i negi măreţia. O măreţie metafizică, estetică şi deopotrivă umană.