Epoca lui Calciu

Sunt oameni pe care destinul nu-i lasă să se plictisească, potrivindu-le zilele în şirul unor întâmplări macabre. Parcă o brodeală nefastă le-a strâmbat drumul, făcând ca din curgerea orelor să nu se aleagă decât groaza, absurdul şi disperarea. Pentru asemenea făpturi, biografia aduce cu o depănare interminabilă de atrocităţi. În această privinţă, Gheorghe Calciu are un palmares prodigios: în cei 38 de ani de hărţuire politică, din care 20 de închisoare, încheiaţi cu expulzarea din ţară în 1985, mogâldeaţa din Mahmudia şi-a clădit un curriculum vitae aiuritor: nu a ratat nimic din marile orori comuniste, prinzând cu destoinicie eveniment după eveniment: fenomenul Piteşti, procesul reeducării din 1956, regimul de exterminare din Casimca Jilavei (1958-1960), apoi a doua reeducare de la Aiud (1962-1963) şi, în fine, rearestarea în 1980-1984, la acelaşi ospitalier "cămin" de la Aiud, cu al patrulea stadiu de exterminare premeditată.

Nimeni nu-i poate contesta bucăţii acesteia de om ambiţia formării în condiţii de iad perpetuu, rezultatul calvarului fiind un produs de marcă garantată: un psihic de piatră asupra căruia Securitatea nu a mai avut nici o putere. Fizic însă, Calciu nu va scăpa decât prin intervenţia preşedintelui Reagan, la urechile căruia apelurile exilului românesc vor avea acelaşi efect pe care cazul lui Gavrilă-Ogoranu îl avusese la urechile lui Nixon: stăruinţa diplomaţiei americane de a-i cere lui Ceauşescu să înceteze represaliile. Cine contemplă palmaresul "educativ" al părintelui Calciu va fi surprins nu atât de înlănţuirea deasă a unor episoade care, fiecare în parte, ar fi putut să-l mutileze cronic, ci de puterea pe care a avut-o de a renaşte din sânge, urină şi fecale. E ca şi cum toate secvenţele de molestare prin care a trecut au avut asupra-i un efect invers: în loc să-l răpună, l-au rafinat, în loc să-l abrutizeze, l-au spiritualizat. Şi în loc să-l înfricoşeze, l-au înverşunat. Mărunt la trup şi uriaş în fibra lăuntrică, Calciu rămâne un caz care inspiră stupoarea şi încurajează ipotezele metafizice, nici o formulă psihologică neputând explica resortul din care a fost clădit liliputanul cu ochi mari şi voce blândă. Îl zdrobeai mărunţindu-l meticulos, convins că i-ai înfrânt ultima fibră de împotrivire, şi întorsul din morţi nu numai că îşi revenea, dar chiar mărea pragul de opunere. Aducea cu un lemur zâmbind tandru în ciuda amintirilor care îl legau de tărâmul umbrelor. Sub unghi ideologic, Calciu a fost oponentul absolut, căruia cu greu îi poţi găsi un egal în epocă: un Vasile Paraschiv sau un Grigore Caraza. Dar ce va rămâne de pe urma acestui lemur sunt întâmplările fabuleşti al căror protagonist a fost genul de evenimente care înmărmuresc prin irealitatea lor crasă, chiar dacă s-au petrecut aievea. Şi fiindcă s-au petrecut cu adevărat, ele sunt de fabulă, adică merită să fie povestite, deşi nu sunt deloc fabuloase, fiindcă nu au nimic fictiv în ele. Oswald Spengler, în Declinul Occidentului, spune că întâmplările vieţii unui om sunt de două feluri: episodice sau epocale. Primele rămân în tiparul biografiei anodine, fiind un simplu simptom al personalităţii omului, în schimb celelalte fac epocă, căci poartă un simbol care, trimiţând la un principiu spiritual, pot schimba mersul istoriei. În categoria anecdotelor care au făcut epocă intră şi întâmplările din biografia lui Calciu. Ele sunt prea ştiute ca să le pomenesc aici. E îndeajuns să ne amintim că de la Calciu ne-a rămas o mărturisire stupefiantă: uneori i se făcea dor de închisoare, dar un dor viu şi mistuitor, ca după o fiinţă dragă şi părăsită, la care ar fi dorit să se întoarcă pentru o vreme. Dorul era un indiciu a cât de profund îl modificase în bine detenţia, făcând dintr-un fricos un cruciat, şi dintr-un torţionar o figură sublimă. Un lemur rarisim a cărui viaţă are înfăţişarea incredibilă a miturilor din trecut.