Eroi ai nădejdii

Părinții deșertului, luați în ansamblu, sunt niște eroi ai ascezei, ai cre­dinței, dar mai ales ai speran­ței. Însăși condiția lor eroică presupune cunoașterea intimă a slăbiciunilor, a neputinței, a eșecului și a imposibilității. Cel lipsit în mod fundamental de curaj poate, cel mult, să își imagineze ce este curajul. Produsul imaginației sale nu are, de cele mai multe ori, nici un fel de atingere cu realitatea. Cel curajos știe în schimb ce sunt frica, descurajarea, zdrobirea. Știe pentru că a parcurs drumul lor până la capăt și l-a depășit. 

„Un frate i-a zis avvei Pimen: «Inima mea e abătută, de se-ntâmplă să sufăr puțin». Bătrânul îi zice: «Să nu ne mirăm atunci că Iosif, un tinerel de numai optsprezece ani, și-a răbdat încercarea până la capăt? Și Dumnezeu l-a slăvit. Nu-l vedem și pe Iov, care nu s-a înduplecat și a răbdat până la sfârșit? Încercările nu au izbutit să-i clintească speranța în Dumnezeu»“.

În această apoftegmă, sintagma-cheie este „inima abătută” ori slăbănogită, cum sună într-o altă traducere românească. Am putea folosi însă o serie întreagă de alte cuvinte pentru a ilustra cu o precizie cât mai mare această stare a inimii: gata să renunțe, lipsită de putere, sleită, fără forță, călduță sau descurajată. O inimă care și-a pierdut vitalitatea în urma sufe­rinței (fie ea chiar redusă). O asemenea reacție nu are nimic neobiș­nuit. Avva Pimen, prin cuvintele sale, îi arată fratelui că este un om normal, că trăiește condiția firească a omului căzut, pentru care efectul suferinței este pierderea speranței. Există parcă o legătură directă între suferință și speranță sau anihilarea speranței. De fapt, nici o suferință nu își poate atinge intensitatea maximă, nu poate fi trăită până la capăt, dacă speranța este neatinsă. Nădejdea este cea care face orice suferință suportabilă. Mai mult chiar, speranța dezamorsează forța demolatoare a suferinței. 

În speranța inalterabilă, neclintită a lui Iosif sau a lui Iov stă de fapt cheia rezistenței lor. Atât Iov, cât și Iosif sunt, în primul rând, eroi ai speranței. Uneori, în vremuri întunecate, eroismul cere extrem de puțin: ajunge să nu deznă­dăjduiești. 

Deznădejdea nu are niciodată un obiect precis. Cel deznădăjduit nu a pierdut încrederea în ceva anume, ci a pierdut orice speranță. Tocmai de aceea reversul deznădejdii, opusul ei, nu este recâști­ga­rea unei speranțe particulare. Nu înseamnă să aștepți îmbună­tățirea vieții tale într-un fel precis, bine definit. O asemenea circumscriere a speranței este, cel mult, un proiect independent, la care Dumnezeu este anexat. Așa cum deznădejdea este pierderea oricărei speranțe, nădejdea este recâș­tigarea totală a speranței prin deschiderea disponibilă și plină de încredere față de Dumnezeu. O asemenea speranță, întemeiată cu totul pe dragostea lui Dumnezeu, este cea care lasă Lui libertate deplină. Aceasta este nădejdea care se naște din smerenie și este neclintită. În mijlocul încercărilor celor mai grele, ea este calea cea mai accesibilă către eroism. Un eroism cotidian.