Eroii tăcuţi

Emigraţia (temporară sau definitivă) este, cred, una dintre cele mai serioase probleme ale României. Nu există persoană din ţara asta care să nu aibă o rudă sau o cunoştinţă plecată la muncă „în afară“. Acest exod este, după cum bine se ştie, efectul unei economii incapabile (încă) să ofere locuri de muncă (bine plătite) şi al unei bunăvoinţe a occidentalilor care au deschis larg porţile pentru forţa de muncă românească. România, ca stat, nu are decât de câştigat de pe urma miliardelor de euro trimise anual în ţară de cetăţenii ei, mai ales pentru acoperirea deficitului comercial (acesta apare când o ţară importă mai mult decât exportă). În plus, scade presiunea socială pe care ar exercita-o asupra Guvernului sutele de mii de şomeri care acum îşi negociază salariul cu patroni italieni sau spanioli. Ca să nu mai vorbim de alte sute de mii de familii care trăiesc de pe urma celor care trimit „acasă“ 100-200 de euro lunar. Migraţia e, din acest punct de vedere, o şansă acordată unor români de a-şi câştiga existenţa în mod cinstit.

La nivelul fiecărei persoane în parte însă, migraţia e şi o mare dramă. Eu n-am văzut/auzit de vreun român fericit că trebuie să se ducă printre străini, la mare distanţă de casă şi de cei dragi, pentru a căuta un loc de muncă în care, oricum, nu va fi tratat la fel ca occidentalii şi nici plătit la fel. Mai ales că sunt români care acceptă umilinţa de a face munci necalificate (cum e în cazul absolventelor de studii superioare care îngrijesc bătrâne incapabile să meargă la toaletă). Pe de altă parte, se destramă familii pentru că unul dintre soţi e de prea mult timp „dincolo“ sau creşte numărul copiilor care stau mai mult pe stradă, prin baruri şi prin discoteci, cheltuind nonşalant banii trimişi de părinţii care nu-i mai pot supraveghea (şi educa). Occidentul are nevoie de această infuzie de români. S-au lămurit că sunt mult mai paşnici decât cei de pe alte continente, chiar dacă mai sunt şi români care săvârşesc infracţiuni. Occidentul e bogat, dar are o populaţie îmbătrânită şi o natalitate în scădere. Iar românii (printre alţii) sunt o soluţie temporară la aceste probleme, mai ales că din punct de vedere cultural sunt mult mai apropiaţi de occidentali decât sunt, spre exemplu, chinezii sau arabii. Cei mai mulţi români sunt în Italia, acolo unde ei constituie şi cea mai numeroasă minoritate. Nu este stradă în oraşele italiene unde să nu găseşti un român. Unii, mai poetici, spun că e o ironie a istoriei şi că dacii îi cuceresc acum pe romani. Foarte probabil că mulţi vor rămâne acolo. Însă totul depinde de cât va mai dura până când România va atinge un grad de bunăstare general care să-i determine să se întoarcă înapoi. Politicienii spun că deja peste 3-4 ani va fi mai convenabil pentru români să muncească în propria ţară, decât în vest. Să dea Dumnezeu! Oricum, cei mai mulţi se duc în străinătate cu gândul că vor aduna ceva bani şi, când vremurile vor fi mai blânde cu ei, se vor întoarce înapoi. Le e dor de ţară, de familie, de muzica şi de mâncarea de acasă şi, nu în ultimul rând, de biserica din parohie. În străinătate ei realizează că a fi creştin ortodox face parte din fiinţa lor, că ţine de identitatea lor. De aceea, acolo unde sunt comunităţi mai mari, cer să le vină şi un preot din ţară. E, aceasta, o şansă pentru ca Ortodoxia să devină o alternativă pentru un Occident din ce în ce mai secularizat dar, paradoxal (sau nu), din ce în ce mai însetat de spiritualitate. Un Occident în care islamul şi religiile orientale câştigă tot mai mulţi adepţi. Acum o săptămână am avut ocazia de a fi în mijlocul unei comunităţi ortodoxe româneşti din Roma. Nu pot descrie bucuria pe care am citit-o pe chipurile celor de acolo când au văzut că un grup de clerici şi laici de la Patriarhia Română li s-a alăturat la vreme de rugăciune, duminică dimineaţa. Erau şi tineri, şi persoane mai în vârstă, majoritatea „la muncă“ în patria celor despre care au învăţat în manualele de istorie că le sunt strămoşi. În luările de cuvânt de după slujbă, o persoană din grupul nostru i-a numit „eroii României“ şi nu a exagerat deloc. Dacă România este acum pe un trend ascedent este şi pentru că sute de mii de români şi-au sacrificat ani buni din viaţă în pământ străin. Sunt eroii tăcuţi ai României, cei care, fără a se bate cu pumnul în piept, trebăluiesc de zor la reconstrucţia ţării. Probabil că cei mai mulţi nu au conştiinţa că (ne) sunt aşa de importanţi. Cu siguranţă că şi pentru ei mai presus e interesul personal sau cel familial. Însă nu are cum să nu te înduioşeze drama celui care, văzând că propria mamă nu-l mai poate hrăni, se duce, smerit, să câştige o bucată de pâine printre străini, ba mai şi trimite acasă cele de trebuinţă. Mă impresionează mai ales tinerii care îşi jertfesc cei mai frumoşi ani din viaţă în speranţa că o vor duce mai bine cândva. Să sperăm, doar, că jertfa lor va avea un rost mai presus de vremelnica bunăstare materială.