Eshatologia în „suspans“ sau când n-ai ce face

Mântuitorul Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da informaţii cu privire la inevitabilitatea sfârşitului fizic, ci pentru a ne scăpa de consecinţele veşnice ale lui.

Dintotdeauna, omul a avut curiozitatea de a afla ce îi rezervă viitorul. Din toate popoarele ce şi-au scris numele pe răbojul timpului, nu cred că găsim în istoria omenirii vreo religie - cu excepţia creştinismului - care să se preocupe mai mult de pregătirea adepţilor ei pentru eshatologie decât gândul la eshatologia însăşi. Creştinismul, prin veghetorii lui neobosiţi şi luminaţi de Duhul Sfânt, a fundamentat dogmele credinţei mai presus de raţiunea umană, pentru a da prioritate experienţei vieţii faţă de teoretizarea ei. Sfinţii Bisericii, având garanţia Învierii Domnului dată de trăirea în Duhul Sfânt prin jertfa euharistică, "şi cunoscând cu înţelepciune nestatornicia şi trecerea succesivă a vieţii acesteia, au înţeles că nu aceasta e viaţa dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început alta, dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu" (Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 43, p. 156), şi de aceea s-au axat îndeosebi pe pregătirea ascetică continuă a lor pentru dobândirea acesteia. Potrivit acestora, între tainele care ne pregătesc pentru eshatologie, Euharistia trebuie să ocupe prioritatea atenţiei creştinilor! Astfel, prin Euharistie ne jertfim ca oameni pe Golgota vieţii, aidoma lui Hristos, arvunindu-ne propria mântuire, întorcând către Dumnezeu aceeaşi dragoste pe care ne-o dăruieşte El continuu, şi ne pregătim tainic pentru un moment despre care nu avem nici cea mai vagă bănuială când se va petrece. În societatea de astăzi, preocupările oamenilor nu se mai orientează către această indisolubilă legătură, ci observăm cu stupoare apariţia obsedantă şi sufocantă a atâtor date calendaristice exacte ce "prevestesc" sfârşitul lumii, subiect ce ocupă locurile de top în mass-media. Este o totală neconcordanţă între ceea ce ne-a transmis Mântuitorul şi ceea ce practică astăzi omul contemporan. Însă, ceea ce se uită este tocmai faptul că scopul nostru pe pământ nu este acela de a afla când şi cum se va sfârşi viaţa terestră (lucru inerent vieţii de după păcatul strămoşesc), ci pnevmatizarea noastră încă din timpul vieţii în trup, pentru a întâmpina cu har inevitabilul sfârşit al ei. "Faber est suae quisque fortunae" (Fiecare este făuritorul propriului său destin) spunea Salustiu, şi probabil avea dreptate, dacă luăm în considerare darul minunat al libertăţii sale. Mântuitorul Hristos nu S-a întrupat pentru a ne da informaţii cu privire la inevitabilitatea sfârşitului fizic, ci pentru a ne scăpa de consecinţele veşnice ale lui şi pentru a ne arăta că El este uşa pe care, deschizând-o, vom afla "Calea, Adevărul şi Viaţa" fără de sfârşit. Astăzi, pronunţarea agasantă a datelor exacte cu privire la sfârşitul lumii nu face decât să provoace suspans în rândul oamenilor cu privire la realitatea parusiei şi confuzie în minţile lor cu privire la taina eshatologiei. Cu toate acestea, suntem de partea celor care ştiu să se bucure încă de frumuseţile vieţii şi de tainele ei nepătrunse, în ciuda celor care se dau de ceasul morţii spre a descoperi sfârşitul exact al ei. Cu siguranţă că în această diversitate a preocupărilor, uşor se naşte întrebarea: cine mai poate oare să înţelegă omul?!... Mizăm totuşi pe retoricitatea întrebării ce ne trimite direct la taina omului, iar nu pe descriptivitatea răspunsului, care creează confuzii antropologice şi suspansuri eshatologice.