Este Biserica împotriva transplantului?
Într-o emisiune la Televiziunea Română, referitoare la transplantul de organe şi la binefacerile meritate ale acestuia, realizatoarea acestei emisiuni spunea, printre altele, că Biserica nu vede cu ochi buni această performanţă medicală. Nimic mai neadevărat! Istoria Bisericii consemnează că în secolul al IV-lea, Sfinţii doctori Cosma şi Damian au efectuat transplantul unei gambe de la un om mort la altul viu. Probabil că aceşti mari chirurgi, şi, iată, în acelaşi timp, sfinţi, profitând de cunoştinţele medicale egiptene, vor fi realizat şi alte performanţe medicale pe care însă istoria nu le-a consemnat. Este suficient că a fost consemnată această operaţie spre a se arăta faptul că Biserica, în principiu, nu este împotriva transplantului. Dimpotrivă, ea binecuvântează orice idee şi orice acţiune menită să înlăture suferinţa, de orice fel ar fi aceasta. Dacă transplantul va avea drept scop înlăturarea suferinţei, dacă va fi ultima modalitate prin care se poate înlătura suferinţa cuiva, dacă va avea exclusiv scop terapeutic, respectându-se viaţa şi demnitatea tuturor celor implicaţi în această acţiune, Biserica va binecuvânta o asemenea delicată operaţie. Trebuie respectate toate condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare şi toate cele care constituie criteriile în funcţie de care s-a constituit antropologia creştină. Biserica nu va fi niciodată de acord cu operaţia de transplant la oameni care se va efectua din cu totul alte raţiuni decât cele terapeutice, fie ele estetice, economice, politice şi chiar ştiinţifice. Transplantul nu-şi găseşte raţiunea, dacă va înlătura suferinţa într-o zonă anume, dar va crea suferinţă în altă zonă sau va aduce suferinţe mai mari decât speranţe sau va aduce serioase suferinţe în viitor celui care a acceptat cedarea ţesutului sau a organului în vederea transplantului.
Transplantul trebuie să îndeplinească, prin urmare, câteva principii fundamentale: să fie benefic, să respecte, atât viaţa donatorului, cât şi pe a primitorului, să nu discrimineze pe nimeni şi să respecte libertatea şi autonomia persoanei.
Pornind de la aceste principii generale, s-au elaborat şi altele, în funcţie de condiţiile şi de persoanele implicate în operaţia de transplant. Probleme cu adevărat delicate le ridică procedura de prelevare a celulelor, a ţesuturilor şi a organelor. Acestea pot fi prelevate de la embrioni umani, persoane vii sau trupuri neînsufleţite. Biserica nu poate fi de acord cu prelevarea de material transplantabil (celule stem sau de alt ordin) de la embrionii umani vii, care presupune moartea sau afectarea vieţii subiectului de la care s-a efectuat prelevarea. În cazul donatorului în viaţă, acesta trebuie să fie o persoană liberă, în toate facultăţile mintale şi să aibă libertate de exerciţiu. Persoana aceasta trebuie bine informată cu privire la consecinţele operaţiei de prelevare a celulelor, ţesutului şi să-şi dea consimţământul în mod liber, conştient, explicit şi în scris. În cazul copiilor, un rol important îl pot avea părinţii sau tutorii, dar nici atunci nu se va neglija libertatea de autodeterminare a minorului.
Donarea de organe este un act de jertfă pe care Biserica nu-l poate impune sau cere nimănui. El se va face din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de viaţa aproapelui. Riscarea vieţii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele este semnul supremei iubiri. Mântuitorul Hristos va spune în acest sens ucenicilor săi: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi“ (Ioan 15, 13). Creştinul este un organ viu în organismul mai larg, Sfânta Biserică. Prin urmare, pentru ca un organ să funcţioneze în cadrul acestui organism minunat, care este Biserica, în vederea continuării procesului de desăvârşire în Hristos, riscarea vieţii biologice de către o persoană este înţeleasă de Biserică. Nu este înţeleasă însă eutanasierea sau sinuciderea asistată, chiar dacă acestea s-ar produce pentru salvarea vieţii biologice a cuiva.
În cazul în care se va preleva material biologic în vederea transplantului de la trupul neînsufleţit al unei persoane, se va proceda la această acţiune numai după ce se va declara moartea din punct de vedere medico-legal. Aceasta va presupune constatarea simultană a încetării ireversibile a funcţiilor cardiace, a funcţiei respiratorii şi a morţii cerebrale, adică distrugerea ireversibilă a celulei nervoase (cortex, cerebel, trunchi cerebral). Şi, în cazul acesta, se va arăta tot respectul faţă de trupul neînsufleţit al persoanei decedate.