„Este cazul să gândim mai mult la aceste teribile încercări, care sunt păcatele omeneşti“

Mai mult decât oricând, astăzi, spun psihiatrii, societatea contemporană se complace într-o lume a păcatului extins, care orbeşte raţiunea, întunecă sufletul şi împinge către unele forme noi de păcat, nebănuite, dar la fel de grave. Intrăm, astfel, într-un cerc vicios, determinat de lăcomia de „a avea“. Despre păcatele lumii în care trăim, văzute prin ochii unui psihiatru, într-un interviu cu prof. univ. dr. Constantin Romanescu.

Care sunt efectele nocive ale viciilor, patimilor, obiceiurilor proaste asupra psihicului şi sufletului, în societatea de astăzi, domnule profesor? Din nefericire, eu sunt convins că trăim într-o lume în care păcatul a cunoscut o extindere formidabilă; el a devenit şi greu, şi multiform, şi nou. Este prodigios prin inovaţiile la care se pretează. Aproape că este o plasă care ne cuprinde. Şi nu sunt pesimist, nici cinic, sunt numai atent. Şi cred că nici nu e măcar nevoie să fii prea atent, că te „izbesc“ peisajele păcatului contemporan. Crima e cotidiană, la fel şi agresiunile, din ce în ce mai abjecte. Eu sunt un optimist prin naştere, dar acum mă retrag într-un soi de scepticism. Ne trezim într-un peisaj sumbru, care se apropie de imaginea noastră despre iad. Nu susţin că trăiesc într-un iad. Sunt psihiatru de 50 de ani şi nu-mi place, spre exemplu, deloc lumea lui Dostoievski, pentru că mă înfricoşează teribila lui obsesie către păcat, către suferinţă. Sunt îngrijorat însă de mulţimea aceasta a păcatelor. Este cazul să gândim mai mult la aceste teribile încercări, care sunt păcatele omeneşti. Şi nu vorbesc de păcatul de care discută la nesfârşit bigoţii, ci de păcat ca o deraiere de la etica filosofică a existenţei. Păcatele contemporane - o grosolănie psihică şi-o sărăcie mintală greu de imaginat Formele noi sub care se ascunde astăzi păcatul, dar şi deprinderea omului în exces de a trăi în şi prin păcat, ne fac din ce în ce mai neglijenţi. Care vi se par cele mai grave păcate ale lumii contemporane? Sfântul Ioan Casian ierarhizează şi comentează păcatele într-un mod, după mine, exemplar; mai bine decât le-am comenta noi, poate pentru că noi suntem deprinşi atât de mult cu aceste păcate, încât le considerăm simple vicii. Unul dintre păcatele despre care vorbeşte el este cel al avuţiei în exces. Cine se mai oboseşte azi să se gândească la asta ca la un păcat? Noi obosim dorindu-ne să avem. Tropismul acesta către „a avea“ este unul dintre cele mai frecvente atitudini ale păcatului contemporan . Mă uit la casele care se construiesc acum. Frumoase nu-s, în schimb sunt mari, au câte 16 încăperi, iar locatarii nu-s decât doi. Totul e făcut dintr-o foame extraordinară de „avea“. Aceasta se transformă într-un fel de acţiune oftalmologică: de „a scoate ochii“ vecinilor. Sunt oameni „bolnavi“ de faptul că nu sunt bogaţi. Eu cred că omul ar trebui să ajungă la un asemenea nivel de „păcătoşenie“ încât boala să devină dorinţa de a fi natural, de a avea cât trebuie. Eu sunt de orientare socialist, ca principiu. M-aş simţi prost să am o casă cu 20 de camere. Freud susţine ferm că omul se împarte în două categorii: cel dominat de „a fi“ şi cel dominat de „a avea“. „A fi“ înseamnă a dori mereu să te perfecţionezi, o atitudine pozitivă în cele mai multe dintre cazuri. Sunt oameni care doresc să ştie cât mai mult, să afle cât mai mult, dornici de a crea. Cel dominat de „a avea“ este cel care acaparează. Şi ăsta ajunge la nişte rezultate care întrec, uneori, lăcomia lui şi pot să fie folositoare şi celorlalţi. Dar deja îţi trebuie nişte argumente pentru a-l explica pe cel care-i lacom. Pentru cel care este numai lacom de perfecţiune, de „a fi“, de a deveni, nu-ţi mai trebuie argumente. Îţi trebuie numai puţină concentrare şi puţină meditaţie. E un păcat, după mine, tolerabil. „N-am văzut nici o pasăre care să-şi facă două cuiburi“ Unii oameni sunt foarte bogaţi şi încă mai vor. Sunt în apropierea spitalului în care lucrez nişte case de nişte dimensiuni de speriat. După mine, ăsta-i un păcat. Eu cred că Dumnezeu este supărat pe dânşii. Pentru că iese din firea lucrurilor. Sunt oameni „de top“, care sunt gata de a cădea într-un alt păcat grav, furtul, numai din dorinţa de „a avea“. De la păcatul lui „a avea“ se ajunge şi la crimă. Apoi, o serie întreagă de mariaje au loc pentru bani. Se căsătoresc oameni care n-au nimic în comun şi care se auto-înşală, uneori îşi schimbă şi religia pentru asta. Excesul de „a avea“ este un păcat specific oamenilor. N-am văzut nici o pasăre care să-şi facă două cuiburi. Lăcomia este un alt păcat care ne devorează. În momentul de faţă, de exemplu, sărbătorile devin un adevărat festin al gurmanzilor. Parcă vedem ceva din vechile deprinderi păgâne. La televizor se vorbeşte numai de ceea ce se va mânca, şi nu de importanţa spirituală a sărbătorii în sine. Paştele a devenit o sărbătoare periculoasă, din acest punct de vedere, pentru serviciile de urgenţă. Pe urmă, să nu uităm de păcatul viciilor sexuale. Deprinderile acestea absolut odioase amintesc de un sfârşit de mileniu şi, parcă, de lume, pentru că ştirbesc instinctele. Acum, până şi psihiatria, care până nu de mult avea o atitudine categorică faţă de aceste devieri, a fost „cumpărată“. Există, în lume, familii de homosexuali care au înfiat copii. Ceva mai aiurit, o nebunie mai straşnică decât asta, aproape că nu se poate gândi. Ce poate ieşi dintr-un asemenea copil decât un lung şir de suferinţe de tot felul, de învăţări, de dezvăţări grele? Doar pentru neruşinata poftă de plăcere adăugată. Aş adăuga şi un alt păcat, în lista celor grave: ateismul. „Cioran nu e ateu, el se joacă cu ideile“ Totuşi, cred că există foarte puţin atei convinşi. Nu credeţi că mulţi pozează în „falşi atei“? Ei îşi spun liber cugetători. E o formulă. Ateu convins eu n-am cunoscut decât unul; dar aş putea spune că era mai mult neglijent. Însă, n-am văzut, în sute de cazuri pe care le-am avut de-a lungul carierei, nici un bolnav care să aibă curajul să spună că este ateu înainte de a muri. Mie, spre exemplu, îmi place foarte mult Cioran. El nu e un ateu, el „se joacă“ cu ideile. Şi nu se poate uita că el era şi fiu de preot. La Cioran este o revoluţie, o supărare pe Dumnezeu, dar, dacă te superi pe Dumnezeu, înseamnă deja că-L recunoşti. Unul dintre păcatele amintite de Părinţii Bisericii este slava deşartă sau mândria. De ce suntem atât de tributari acestui păcat? Deoarece, după înţelegerea mea, cădem foarte uşor în slavă deşartă. Suntem gata oricând să cădem în plasa unor escroci şi suntem gata să acordăm slavă celor care nu o merită. Uneori, omul cel mai simplu merită slavă, prin puritatea trăirilor lui. Nici într-un caz n-o să acord slavă unui politician… „Veselia este un privilegiu de origine divină“ Ce credeţi despre păcatul întristării sufletului? Povestea asta e foarte subtilă. Îmi spunea zilele trecute un coleg mai tânăr, medic, că toată ziua completează fişe cu diagnosticul de depresie psihică. A devenit foarte „la modă“ boala asta. Eu nu cred că toată lumea-i deprimată. Tristeţea însă este o abatere de la normalitate. E un păcat mare. Noi nu suntem făcuţi pentru tristeţe. Noi trăim tocmai prin vigoarea unei stări, prin entuziasm, prin credinţă. De multe ori mă surprind şi eu trist (mulţi prieteni de-ai mei au murit în ultima vreme), dar e destul să mă gândesc că va apărea ceva frumos în viaţa mea, şi-atunci alung această stare. Cunosc femei care sunt triste fără nici un motiv. Ăsta, mi se pare, e un defect de autoeducaţie. Trebuie să te deprinzi să fii viguros. A avea în tine rezerva asta de bucurie, dar nu bucuria nătângă, aceea a tâmpiţilor care râd tot timpul, ci una interioară, care înseamnă împăcare, linişte, mulţumire, e mare lucru. Eu nu cred în omul care nu ştie să se bucure. Veselia este un privilegiu de origine divină. Jocul este în noi, e o împărăţie din care ieşim greşit. Şi sunt oameni care au în ei „comoara“ asta, a fericirii. În jurul nostru sunt multe motive macabre, de întristare, dar trebuie să le vezi şi pe cele care te pot bucura. Biserica are multe ziceri care ne îndeamnă la bucurie, în special în Săptămâna Luminată.