Este necesară o pregătire a preotului în vederea săvârşirii Tainei Spovedaniei?

Când vorbim despre pregătirea preotului, ne referim, de obicei, la pregătirea teologică, la cultura generală şi la formarea duhovnicească, pe care le considerăm necesare oricărui slujitor al altarului.

Când ne referim la pregătirea specială a preotului, pregătire necesară slujirii sacramentale în biserică şi în afara ei, avem în vedere, aproape în exclusivitate, pregătirea lui pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Studiile pe această temă sunt foarte multe în teologia românească, iar mulţimea lor arată că în centrul tuturor manifestărilor liturgice ortodoxe, dar şi în centrul slujirii preoţeşti se află Sfânta Liturghie.

Experienţa liturgică ne arată însă că pregătirea preotului şi, odată cu aceasta, pregătirea credincioşilor pentru primirea tuturor Tainelor făceau parte din pravila de altădată a Bisericii. Perioada prepascală, de exemplu, cu toată asceza ei, avea ca scop principal pregătirea catehumenilor pentru primirea Tainei Botezului, iar această pregătire era asumată, în egală măsură, şi de comunitatea în care catehumenii aveau să fie integraţi. Postul, spovedania şi împărtăşania pe care Molitfelnicul le recomandă celui care are nevoie de Taina Sfântului Maslu îl pregătesc pe credinciosul bolnav pentru a primi această Taină, iar legarea Tainei Sfântului Maslu de Sfânta Liturghie, potrivit practicii vechi, arată angajarea întregii comunităţi în rugăciunea pentru vindecarea unui membru al ei. Aceste exemple ne arată că şi preotul are nevoie de o pregătire specială care ţine de latura sacramentală a slujirii preoţeşti, şi aceasta, mai ales cu ocazia săvârşirii anumitor acte sfinte. Dacă se cere ca preotul să fie un bun rugător, înţelegând prin aceasta că trebuie să aibă o dispoziţie permanentă pentru rugăciune, dacă se cere ca el să fie un conştiincios săvârşitor al slujbelor sfinte după rânduială, dacă se cere ca să fie un bun predicator, un bun sfătuitor, să degaje bună-cuviinţă şi sfinţenie, în cazul săvârşirii Tainelor, şi în mod deosebit al Mărturisirii şi Euharistiei, se cere ceva mai mult. Şi aceasta pentru faptul că la săvârşirea Euharistiei preotul se află în faţa Trupului şi Sângelui real al lui Hristos şi lucrează cu aceste elemente. Pregătirea pentru săvârşirea acestui act se impune de la sine şi nu necesită comentarii sau adaosuri. De altfel, asupra acestui capitol s-a insistat în studii de specialitate.

În cazul Mărturisirii, preotul operează asupra sufletelor credincioşilor încredinţaţi spre păstorire, şi acesta nu este un lucru uşor şi la îndemâna oricui. Dacă ţinem cont şi de faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur acordă aceeaşi importanţă slujirii Mărturisirii, ca şi slujirii Sfintei Jertfe, e de la sine înţeles că aceeaşi atenţie se cuvine să se dea şi pregătirii pentru săvârşirea Tainei Mărturisirii, ca şi pentru săvârşirea Euharistiei. Referitor la aceasta putem vorbi de o pregătire îndepărtată şi alta apropiată săvârşirii Spovedaniei.

Pregătirea îndepărtată presupune o multitudine de aspecte, din care încercăm să prezentăm câteva. Mai întâi, lucrarea care se săvârşeşte în scaunul de Spovedanie este o lucrare ce poartă o adâncă pecete a prezenţei harului. Dar acest har nu se dobândeşte oricum, ci prin neîncetate osteneli duhovniceşti, care dovedesc deschiderea spre har şi dorinţa de a-l primi. Fără acest har, roadele lucrării în scaunul de spovedanie întârzie să apară. „Iscusinţa duhovniciei este mai întâi o problemă de har. Fără încrederea în acest har şi fără nevoinţele trebuitoare pentru dobândirea lui nu putem sluji divanului cel nemitarnic al Judecătorului Hristos“1.

Harului i se adaugă experienţa şi cunoaşterea. Preotul trebuie să fie un bun pedagog cu putere de pătrundere şi cunoaştere a oamenilor ce vin către dânsul, iar acestea trebuie „îngemănate cu o experienţă bogată, câştigată în anii grei şi lungi, căci Spovedania te învaţă ea despre ea însăşi. Fiecare penitent constituie oarecum un fel de material didactic, şi astfel ai în faţă atâtea obiecte de învăţământ câţi penitenţi ai“2. Aceasta nu înseamnă că are îngăduinţa ca, lipsit de experienţă şi putere de pătrundere, să înceapă mai rău şi apoi să se perfecţioneze sau că are dreptul să greşească şi din greşeli să tragă învăţăminte.

Cunoaşterea şi experienţa se adâncesc, capătă profunzime şi consistenţă, dar ele nu pot lipsi la începutul drumului. Corăbierul nu duce corabia în largul mării dacă nu cunoaşte meşteşugul conducerii ei, în speranţa că va învăţa sau că marea însăşi îl va învăţa cum să o traverseze. El îşi poate doar adapta meşteşugul conducerii la calea pe care o are de parcurs.

Acestea toate îşi găsesc împlinirea lor când sunt dublate de o serie de alese calităţi necesare preotului duhovnic. Cu ele preotul se naşte sau le dobândeşte. Şi într-un caz, şi-n celălalt, ele trebuie cultivate. Între acestea pot fi enumerate: sfinţenia vieţii, moralitatea exemplară3, ştiinţa şi cultura.

Preotul trebuie să posede un orizont larg de cunoaştere. Spovedania îşi întinde razele sale peste toate domeniile de activitate. Biserica nu are o viaţă şi forme de manifestare închise în sine. Ea nu lucrează doar spre mântuirea celor care-i păşesc pragul, ci a tuturor categoriilor sociale, chiar şi asupra mădularelor plasate, prin mediul în care lucrează, prin gradul de cultură, de pregătire, prin posibilităţile materiale, la extremităţile corpului. Pentru a pătrunde în mediul lor şi pentru a-i putea înţelege, pentru a putea să-i ridice în lumina mântuitoare, el trebuie să le cunoască modul de viaţă şi de gândire, să le cunoască preocupările intelectuale, pregătirea profesională şi conţinutul acestei pregătiri etc. Or, toate acestea presupun multă ştiinţă şi o vastă cultură. Scriptura spune că „orb pe orb nu poate să călăuzească“. În scaunul Spovedaniei se pune în aplicare, în mod deosebit, latura învăţătorească a slujirii preoţeşti. „Lucrarea aceasta grea şi complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin satisfăcătoare decât de duhovnicul acela care stăpâneşte, care posedă cunoştinţele veacului său, de duhovnicul acela care se cultivă neîntrerupt prin studiu şi lectură, de duhovnicul luminat şi împodobit cu toată cultura veacului său.4

O problemă importantă este aceea a necesităţii cunoaşterii mijloacelor de lucru psihanalitice şi psihoterapeutice şi a efectelor acestora prin compensaţie cu cele ale Tainei Spovedaniei. Aceasta este o temă de actualitate, întrucât există mulţi oameni care preferă, uneori, un psihiatru şi nu un duhovnic. (Va urma)

Note:

1 †Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în „Mitropolia Olteniei“, VIII (1956), nr. 1-3, p. 4.

2 Prot. Nicodim Belea, Funcţia soteriologică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în „Biserica Ortodoxă Română“, C(1982), nr. 5-6, p. 484.

3 Pr. prof. Spiridon Cândea, Taina Mărturisirii ca mijloc de pastoraţie individuală, în „Mitropolia Olteniei“, VIII (1956), nr. 6-7, pp. 317-319; vezi şi pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Bucureşti, 1939, pp. 48-50; pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndemnuri pentru duhovnici în vechile cărţi româneşti de învăţătură pentru preoţi, în „Mitropolia Olteniei“, VIII (1956), nr. 10-12, pp. 620-621; prot. Nicodim Belea, Îndatoririle duhovnicului după sfintele canoane, în „Studii Teologice“, III (1951), nr. 9-10, pp. 481-498, tratează şi despre calităţile duhovnicului în lumina canoanelor şi a Sfinţilor Părinţi.

4 Pr. prof. Spiridon Cândea, op. cit., p. 318.

(Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)