Este necesară o pregătire a preotului în vederea săvârşirii Tainei Spovedaniei? (II)
Un element deosebit de important, care ţine atât de pregătirea îndepărtată a preotului pentru săvârşirea Spovedaniei, cât şi de cea apropiată, este credinţa tare în lucrarea Tainei. În rugăciunea de dezlegare din cadrul Tainei Spovedaniei se spune: „...iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este, te iert şi te dezleg...“ Dacă penitentul trebuie să creadă că în momentul rostirii acestei formule el este iertat şi împăcat cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să creadă preotul că, în momentul rostirii ei, iertarea de la Dumnezeu se revarsă, prin el, peste penitent.
Credincioşii simt această putere în preot şi cred în ea. Ei vin la mărturisire nu numai dintr-o necesitate psihologică, nu numai pentru a scăpa de coşmarul conştiinţei şi a se împăca cu Dumnezeu, ci şi din convingerea că acestea se realizează prin preotul duhovnic, prin puterea dată lui. Şi dacă credincioşii cred în această putere, cred în ea şi o simt, înseamnă că, mai mult decât alţii, trebuie să o simtă şi să creadă în ea cel ce o posedă, preotul duhovnic. Puterea dată preotului este o putere nepământească şi în faţa ei se cutremură şi preotul, şi penitentul1.
Pregătirea apropiată are în vedere o „pravilă“, o rânduială pe care preotul duhovnic trebuie să o respecte de fiecare dată când are de oficiat Taina Spovedaniei. Referindu-se la slujirea de duhovnic, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Se numeşte duhovnic acela care nu mai trăieşte după trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu, fiind fiu al lui Dumnezeu şi făcându-se asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu“2. Trăirea după duh este condiţionată de purificarea de patimi, de înnoirea permanentă a omului lăuntric. Dar această înnoire, purificare şi înduhovnicire preotul nu o începe de la credincioşi spre sine, ci invers. Mai întâi, preotul trebuie să fie conştient că judecata pe care o face în scaunul spovedaniei, în numele lui Hristos, asupra penitentului urmăreşte în ultimă instanţă ferirea acestuia de osânda judecăţii din urmă, dar tot aşa preotul trebuie să fie conştient că judecata nu-l va ocoli nici pe el, „Domnul va face... şi judecata judecătorilor rânduiţi de El“3. Cu acest gând el se îndreaptă spre scaunul spovedaniei, unde-l aşteaptă credincioşii.
În al doilea rând, dar în strânsă legătură cu cele de mai sus, înainte de a oficia Taina Spovedaniei, se impune ca şi preotul să se spovedească. El este un permanent luptător împotriva păcatului, nu doar prin cuvânt, ci şi prin faptă, nu doar împotriva păcatului prezent în enoriaşii săi, ci şi împotriva păcatului prezent în viaţa lui. Un cuvânt despre pocăinţă care se adresează doar credincioşilor, care nu angajează şi persoana preotului, rămâne fără ecou. Preotul duhovnic este fereastra prin care credincioşii, în scaunul Spovedaniei, privesc spre Hristos. El este fereastra prin care lumina harică de la Hristos, care este de faţă, „stă nevăzut“, se revarsă peste penitent. Dacă preotul nu este curat sufleteşte, şi curăţit de păcate prin Spovedanie, dacă este robit de patimi, nu mai poate fi fereastra ce se deschide ca penitentul pocăit şi îndreptat să aibă acces la comuniunea cu Hristos, ci este zidul despărţitor între penitent şi Hristos. În vechile cărţi de învăţătură pentru preoţi, aceştia erau povăţuiţi astfel: „Drept aceasta, fiul meu, mai întâi te apucă însuşi de sine: pocăieşte-te singur şi să se apropie, mai întâi, de tine Împărăţia cerurilor... Grăbeşte către părintele sufletesc, cazi înaintea lui, mărturiseşte-i toate ascunsurile sufletului tău, curăţeşte-l, gustă, mai întâi, singur toată dulceaţa milostivirii şi a împăcării cu Răscumpărătorul; smereşte în post sufletul tău şi atunci, numai, vei putea, fără primejdie şi cu folos, a vindeca neputinţele altora. Deci, temelia păstoreştei tale îndatoriri întru fapta mărturisirei, să fie pocăinţa ta însuţi“4.
În al treilea rând, merită să fie reţinut efectul psihologic pe care îl are spovedania preotului asupra penitentului şi spovedania penitentului asupra preotului. Când preotul se mărturiseşte, el nu poate banaliza spovedania celor care vin să se mărturisească la el. Din cercetarea credincioşilor în scaunul Spovedaniei constatăm că păcatele „la modă“, precum avorturile, căsătoriile moderne, de probă, fără cununie, sau alte păcate mari îl lasă pe duhovnic, impropriu spus duhovnic în acest caz, indiferent. Dacă analizăm această stare de lucruri, concluzia are putere să ne îngrozească. O astfel de situaţie duce la concluzia că viaţa morală a preotului are nevoie de multă vindecare. Nu înseamnă că el săvârşeşte aceleaşi păcate, ci înseamnă că mulţimea păcatelor lui, chiar mai mici, dar nemărturisite, îl face să piardă orice sensibilitate faţă de cele spirituale, îl face să piardă sensul şi conţinutul noţiunii de păcat, sensul şi conţinutul noţiunii de Spovedanie, şi mai ales necesitatea acesteia din urmă.
Când preotul este mărturisit, iar credincioşii care vin la el ştiu acest lucru, cuvântul de învăţătură pe care îl transmite penitentului în timpul spovedaniei are pentru acesta din urmă putere de lege.
Cât priveşte efectul psihologic pe care îl are spovedania penitentului asupra preotului, şi acesta este foarte important. Preotul deprins să se spovedească va înţelege stările prin care trece penitentul, înainte şi în timpul spovedaniei, pentru că aceste stări le-a trăit el mai întâi. În aceleaşi îndrumări vechi, dar actuale prin conţinutul lor, pentru preoţi, se spune: „Despre cunoaşterea inimei tale învaţă-te de a ghici şi a cunoaşte inimile poporanilor tăi“5.
Aşadar, pregătirea preotului pentru a-i spovedi pe fiii săi duhovniceşti se impune cu necesitate ca şi pregătirea pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sau a altei Sfinte Taine. Această pregătire aduce spor duhovnicesc şi preotului, şi credincioşilor, şi cultivă în viaţa tuturor evlavia faţă de cele sfinte, aducându-i pe toţi în jurul lui Hristos, Acelaşi prezent în Sfânta Liturghie, în Sfintele Taine şi în toate slujbele sfinte pe care le săvârşeşte Biserica şi la care suntem chemaţi să participăm. (Responsabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)
Note:
1 ‑Pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndemnuri..., p. 623.
2 ‑Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duh, XXV, apud pr. conf. Ilie Moldovan, „Preotul duhovnic şi harul iertării păcatelor“, în Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 4, p. 584.
3 ‑Pr. conf. Ilie Moldovan, op. cit., p. 585.
4 ‑Al. Sturdza, Epistoli sau scrisori, despre datoriile sfinţitei dregătorii preoţeşti, trad. rom. de arhim. Filaret Scriban, Iaşi, 1843 (2 vol.), vol. I, pp. 110-112, apud pr. prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndemnuri..., p. 622.
5 ‑Ibidem, p. 112, apud ibidem, p. 623.