Etică şi durere

Principii ale eticii medicale se regăsesc încă de pe vremea părintelui Medicinei, Hipocrat, care, în jurământul ce-i poartă numele, a introdus şi expresia "primum non nocere", adică în primul rând să nu faci rău.

În urmă cu o jumătate de veac, pe vremea studenţiei mele, ni se spunea că, dacă se internează un bolnav care are dureri abdominale, să nu care cumva să încercăm să-i alinăm durerea, injectându-i un analgezic. Ni se spunea că trebuie lăsat să rabde, pentru a se vedea în ce direcţie merge senzaţia dureroasă, fapt ce ajuta la diagnosticarea afecţiunii care a provocat suferinţa. Iată că, în ţările civilizate, o jumătate de veac mai târziu, se consideră că, dacă unui bolnav internat cu dureri puternice nu i se calmează durerea în prima jumătate de oră, înseamnă că personalul medical are un comportament neetic şi poate fi considerat incompetent. Ororile Primului Război Mondial, urmate de teribilele experienţe făcute pe oameni, sub regimul nazist, au evidenţiat necesitatea elaborării unui cod de etică medicală. Astfel, a fost elaborat Codul de la Nuremberg din 1947, completat ulterior cu declaraţia de la Helsinki din 1964, în care erau scrise drepturile pacienţilor, (inclusiv ale prizonierilor de război), legate de experimentele medicale şi alinarea suferinţelor. Referitor la terapia durerii la om, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a elaborat (în 1990) o "scară analgezică" care indica tipurile de substanţe analgezice ce trebuie folosite în terapia durerii, în funcţie de intensitatea ei, în diferite forme de cancer. Ulterior, această scală s-a generalizat şi, actualmente, este aplicată în majoritatea ţărilor lumii, atât în durerile oncologice, cât şi non-oncologice. În ceea ce priveşte cercetarea medicală, se consideră că orice experiment cu o substanţă nouă trebuie efectuat mai întâi la animal, dar cu respectarea principiilor etice pentru lucrul pe animalul de laborator. Se apreciază că, anual, pentru cercetări de laborator, se utilizează peste 70 milioane de animale, dintre care aproximativ 90% sunt şoareci, şobolani, cobai şi iepuri. Mult mai rar se utilizează câini, pisici, porci sau maimuţe, respectându-se cu stricteţe normele etice. Când aceste norme au fost încălcate, experimentele au fost întrerupte şi instituţia care a efectuat cercetarea a primit sancţiuni. Uneori, după experimentul pe animal, este necesar a se efectua şi cercetări la om. Participarea la astfel de experienţe dureroase trebuie să fie întotdeauna voluntară, deoarece nici un individ nu este obligat să suporte o experienţă dureroasă în beneficiul altora. Cercetarea trebuie să fie foarte bine justificată şi să nu creeze suferinţe inutile subiecţilor incluşi în lotul experimental. Subiecţii trebuie protejaţi din punct de vedere etic, printr-o informare corectă, o agresare minimă, oferirea unui beneficiu moral sau material şi evitarea oricăror pericole. Când este vorba, însă, de îngrijirea pacienţilor cu durere acută şi cronică, înainte de aplicarea oricărei medicaţii sau manevre antidureroase, medicul are obligaţia de a informa pacientul despre ceea ce intenţionează să facă, expunându-i şi incidentele care pot apărea. În durerea cronică, atunci când sunt necesare tratamente agresive, cu analgezice puternice din grupa opiaceelor, este necesară accepţiunea scrisă a bolnavului sau a familiei. Pentru a veni în ajutorul acestor suferinzi de durere cronică, un colectiv de universitari, membri ai Asociaţiei de Algeziologie din România, a redactat şi publicat un ghid pentru pacienţi, care devin astfel parteneri activi ai medicului în această dificilă luptă împotriva durerii şi suferinţei.