Eu însumi sunt în primejdie, ce pot să-ți spun?

Dacă la o primă lectură superficială Patericul este receptat ca o colecție de relatări eroice, excepționale, la o a doua privire, mai atentă la detalii, se descoperă realismul adesea incomod al marilor Părinți. „Un frate i-a zis lui avva Teodor: «Spune-mi un cuvânt căci merg la pierzanie». Cu chiu, cu vai el i-a zis: «Eu însumi sunt în primejdie, ce pot să-ți spun?»”. 

Din pricina slăbiciunilor noastre suntem învățați să-i vedem pe oamenii duhovnicești, pe cei care se găsesc cu ceva în fața noastră, ca pe niște oameni desăvârșiți, lipsiți de neputințe și dureri; depozitari ai soluțiilor tuturor problemelor, surse incontestabile ale adevărului. Avva Teodor de la Ferme poate fi caracterizat ca un om cu foarte mult discernământ și plin de înțelepciune. Primele 20 de istorisiri sunt mărturii foarte vii în acest sens. Dintr-o dată, însă, ne apare gol în neputința lui, asemenea lui Hristos pe Cruce. Să îți recunoști limitele înseamnă deja să dobândești putere asupra lor. Un asemenea exercițiu de onestitate este socotit de mare valoare la Părinții deșertului. Ajunge să ne amintim de avva Antonie, care îl apreciază pe avva Iosif ca pe singurul care a ajuns la adevăr, pentru că atunci când i se cere să tâlcuiască un cuvânt din Scriptură zice simplu: „Nu știu”. La fel, avva Pimen povestea despre avva Ammoes că atunci când cineva i-a cerut un cuvânt de folos, după șapte zile i-a spus doar atât: „Mergi și ai grijă de tine, căci păcatele mele s-au făcut zid întunecos între mine și Dumnezeu”. La acestea toate s-ar putea adăuga o apoftegmă modernă, nescrisă în vreo carte. De un monah dintr-o mănăstire occidentală s-a apropiat un preot care i-a zis: „Sunt deznădăjduit!”. Monahul a replicat șoptit: „Și eu!”. Povestirile acestea care cuprind ca într-un arc cel puțin 15 secole de istorie creștină ar putea fi citite ca niște dovezi ale eșe­cului, niște abdicări rușinoa­se. Și totuși, nimic mai fals. Ne găsim aici în plin paradox creștin. Ca să prindem în paranteza noastră întreaga istorie creștină e de ajuns să ne întoarcem la Sfântul Apostol Pavel, care le scrie corintenilor: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor 12, 10). La această concluzie ajunge apostolul după descoperirea primită de la Domnul: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9).
Ce se găsește, așadar, în spatele recunoașterii obiective a neputinței și a slăbiciunii? În primul rând este realismul care se naște din smerenie; o bună așe­zare pornită din întemeierea în adevăr. Adevărul este instanța ultimă, împotriva oricărui confort gratuit sau a oricărei încurajări mincinoase. De fiecare dată când cineva își recunoaște neputința în fața aproapelui cu smerenie și sinceritate se produce o întâlnire reală între cei doi în atmosfera intimă a harului. Comuniunea care se naște între cei care își recunosc propriile limite face posibilă și mai apoi simțită prezența Domnului, care nu se dezice de propriile cuvinte: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mt 18, 20).
Solidaritatea în perioadele de vulnerabilitate și fragilitate sufletească este un gest de smerenie care se întemeiază în adevăr și care face posibilă lucrarea harului în sufletele eliberate de minciună, părere de sine, iluzie și nădejde deșartă.