„Eu sunt Pâinea care S-a pogorât din cer”

Fericitul Augustin înțe­legea „ieslea” ca fiind aducătoare de viață, ca simbol direct al supraviețuirii. Aici viețuitoarele vin, caută și știu că găsesc hrană. Știm că prin Pruncul care Se naște la Betleem și este așezat în iesle găsim hrana noastră cerească, eternă. Ieslea se transformă în altar, iar peștera, unde este ea așezată, devine centrul universului, deasupra căruia veghează și luminează Steaua după care se ghidează magii. În noaptea sfântă a Nașterii, „slava Domnului a strălucit” (Luca 2, 9), iar păstorii care-și păzeau acolo oile s-au speriat văzând lumina alungând întunericul cel obișnuit, pe care-l știm, pe care-l cunoaștem prea bine, de care am vrea să scăpăm. Sperăm fără încetare la vara luminoasă unde sufletul să se odihnească ferit de orice îndoială și de orice ispită lipsită de lumină, chiar și atunci când știm că nu suntem vrednici de lumină și de scăpare. Lângă acel loc, „luminat de slavă”, alături de peștera devenită locul binecuvântat unde Iisus Se naște, îngerul le zice păstorilor: „Nu vă temeți... acesta vă va fi semnul: Veți găsi un Prunc înfășat, culcat în iesle. Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu...” (Luca 2, 10-12). Imaginile pe care Evanghelistul Luca le descrie pot să devină normative, aducătoare de viață adevărată și ștachetă pentru mântuire, dacă noi, cei pentru care Dumnezeu S-a coborât prin chenoză, suntem hotărâți să îndeplinim o condiție fundamentală a existenței. La profetul Avacum stă scris: „Iată că va pieri acela al cărui suflet nu este pe calea cea dreaptă, iar dreptul din credință va fi viu!” (Avacum 2, 4). Desigur, suntem liberi a-l așeza în inimă pe Iisus Hristos, sau să trăim mai departe ca și cum nu am fi aflat de vestea minunată a Nașterii Domnului. ­Dacă stăruim în dorința de a ­continua să fim necredincioși, existăm fără să trăim sau, ­altfel spus, ne hrănim doar cu nefericirea de a nu fi aflat nici­odată care este adevărata pâine, cea care ne hrănește nu numai ­trupul, ci și sufletul, și trupul. Fericitul Ieronim, traducătorul în latină al Bibliei, a folosit cuvântul „supersubstantialis” când s-a referit la „pâinea noastră cea de toate zilele”. Pentru că, dincolo de pâinea pe care o primim prin bunătatea, grija și iubirea ­Domnului și astăzi, și mâine, și în toate zilele, dar care ne satură doar trupul pentru o clipă, până când ne va fi iarăși foame, mai există și pâinea cerească. Pentru această pâine Se roagă Mântuitorul, împreună cu noi, să o primim neîncetat, prin ­Îm­păr­tășirea cu Trupul și ­Sângele Domnului.

De mai mulți ani, sărbătoarea Crăciunului este uneori văzută ca un fel de bucurie în a oferi și a primi daruri, fapt care se poate întâmpla oricând, nu doar de Crăciun. Nu voi pune la îndoială realitatea că sărbătoarea Crăciunului există și prin dorința de a aduce bucurie celor dragi, concretizând simbolul dragostei adevărate printr-un cadou făcut cu toată inima. Dar niciodată lumina artificială a becurilor colorate nu este cea care înlocuiește slava strălucirii dumnezeiești din noaptea Nașterii, despre care vorbește Sfântul Evanghelist ­Luca. Recunosc strădania celor care transformă străzile orașelor în oaze de lumină și știu că dorința acestora este de a ne ­bucura ochiul și inima, acum când ne mișcăm greoi în nopțile prea lungi de iarnă. Crăciunul înseamnă mai mult. Vorbim despre lumina care nu se stinge nici­odată, pentru care nu există nici un întrerupător. Este lumina mântuirii noastre, a restaurării omului din robia păcatului. Această lumină este cea ­adevărată.

Cu noi este Dumnezeu!